Dragoste în vremea cocenilor

Toamna miroase a iubire. Încă o toamnă a venit. O simt. Îi aud pașii reci pe ulița sufletului. Azi o simt parcă mai aproape de inimă. Există oare și o toamnă a inimii? Pentru că de multe ori, începi să-ți simți frunzele risipite, tocmai atunci când ți-ai cheltuit mare parte din căldura inimii. Există și speranță, pentru că în fiecare frunză ce se jertfește sub plăcerea noastră de a ne plimba pe covorul auriu, în fiecare frunză ființează o viitoare floare.

Cuvinte mari. Cuvinte de toamnă. Ni s-a dat gura după cuvinte mari și grele. Toamna este doar toamnă, una ca oricare alta din cele 70-80 pe care majoritatea dintre noi le vom trăi. Dragostea este doar dragoste. Fericirea pe care ne-o urăm atât de des, la fiecare mesaj aniversar, la Paști și Crăciun, o găsești până și în frunzele topite de soare, topite după frumusețea verii apuse.

Dragostea nu înseamnă cuvinte, sau nu doar cuvinte. Ne hrănim dimineața cu „te iubesc-uri”, iar seara cu „mi-a fost dor” și ajungem să ne încheiem ziua fiecare cu telefonul lui. Cu viața lui social media. În același pat. Ca două frunze ce au fost odată în același copac.

Frunze. Dragoste. Struguri și alte poame. Toamna înseamnă culoare, frunze și dragoste. Dar nu pentru toți. Pentru unii toamna este anotimpul când nu îți vezi capul de treabă și picioarele îți sfârâie contra timpului. Contra timpului și a vântului ce va aduce în curând zăpada. Cum poți să-ți trăiești toamna fără dragoste, vor spune unii?

Ani la rând, așa i-am știut: el, domnul, în căruță, sus pe snopi. Iar ea, doamna, la capul vacilor înjugate, ducându-le spre casă, la pas cu eternitatea. Doi bătrâni, dintr-un sat prăfuit din Moldova noastră cea de toate zilele. Era o icoană de familie neobișnuită. Lumea râdea: baba pe jos. Moșul în căruță. Corect să fie așa?

Aveau două vaci, toată bruma averii vieții lor. Una roșie și cealaltă porumbă. Le prindeau sub jug și așa, azi –mâine, azi – mâine, își cărau darurile lui Dumnezeu de pe câmp. În liniște și pace, snop cu snop, bostan cu bostan și sfeclă cu sfeclă. Munceau cot la cot, deși nu mai aveau pe nimeni. Probabil obișnuința îi făcea să facă dimineața focul în sobă, să-și rânduiasca casa și să ia drumul câmpului.

Nici nu prea i-am auzit vorbind prea mult unul cu altul. El mergea mai greu, folosea un baston de ulm, deși era mai tânăr. Ea era mai în putere. După ce legau cocean cu cocean și snop lângă snop, încărcau căruța. Porneau spre casă. El mai neputincios, în vârful căruței, sus pe coceni. Și ea, pe jos, zicând o rugăciune la coarnele vacilor.

Ce dovadă de dragoste mai mare poți zugrăvi, dincolo de cuvinte meșteșugite? Nu cred că și-au spus unuia altuia vredată „Te iubesc”. Și cu toate acestea, dragostea lor era una jertfelnică. Nu le păsa că satul râdea – baba pe jos, moșul „cocon” în căruță. Le păsa doar să aibă grijă unul de altul, atât câte zile le îngăduise Domnul să se iubească. Fără cuvinte. Fără „te iubesc” și „mi-a fost dor”. Fără frunze melancolice. Dragoste în vremea cocenilor.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s