În fața morții nu stă niciun cuvânt. Niciunul. Fără excepție.

Lacrimile. Doar lacrimile pot desluși o firimitură din marea pâine amestecată cu cenușă, adusă de moartea celui, celei sau celor dragi. Oricât am teologhisi, oricât am căuta un cuvânt de mângâiere, ori am scotoci prin tratate ce țin să cunoască corzile și cămările sufletului, nu vom găsi nimic ce să egaleze lacrimile. Ar trebui să fie un drept al tuturor, înscris în legiuirile omenești universale, dreptul de a plânge nu ar trebui să fie interzis nimănui. Niciodată. În nicio situație.  Până și comuniștii, ne-au băgat sfinții în închisori, le-au luat până și libertatea, dar le-au lăsat libere lacrimile. Liber la plâns. De durere. Simți cum se scurge din tine durerea, picătură cu picătură, lăsând sufletul sfâșiat, dar numai bun de peticit.

Nu am auzit pe cineva să interzică altcuiva să plângă. Până tocmai la… Hristos. Domnul dragostei, al îngăduinței, al iertării necondiționate, al îmbrățișării dăruite femeii desfrânate și al vameșilor corupți, tocmai El, rostește cu asprime unei femei năpăstuite cuvintele „Nu plânge”.

Îți vine să crezi, că textul evanghelistului Luca nu este unul complet. Ori că Pavel (cel care i-a dictat Evanghelia lui Luca) a spus mai mult despre episodul din Nain și Luca a uitat sau a zăpăcit printre sticluțele cu medicamente, bucata de papyrus ce lipsește din continuarea textului „Nu plânge”.

Însă nu lipsește nimic. Au verificat cunoscătorii de greacă și ebraică, ce știu și virgulele ce lipsesc din Scriptură. Dar, nu, Hristos a spus doar „Nu plânge!”. După alții mai îngăduitori „Nu mai plânge”, fără a schimba cu nimic duritatea acestei rostiri.

Greu de înțeles. Greu de pătruns dincolo de răceala acestor două cuvinte. Și totuși Hristos le-a rostit. Senin.

„Iar când S-a apropiat de poarta cetăţii, iată scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, şi ea era văduvă, şi mulţime mare din cetate era cu ea. Şi, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea şi i-a zis: Nu plânge!”

„Ba, am să plâng, Doamne!”

 Unde este taina din aceste cuvinte aruncate de Dumnezeu unei femei căreia i s-a străpuns cerul vieții? Cum poți să nu plângi când știi că tot ce aveai mai prețios, mai dulce, mai mângâietor, lumina ochilor și bucuria privirii, icoana vieții, nu mai este? La propriu. Nu am văzut până în acest moment nicio inimă sfâșiată de durerea morții care să primească cu un licăr de speranță chiar și mesajul „Hristos a Înviat”. Poate mai târziu au conștientizat, și-au adus aminte de înviere și de marea întâlnire cu toții în Împărăția Luminii cele Line, dar pe loc, condoleanțele și alte cuvinte de mângâiere, nu au avut o prea mare valoare. Pentru că suntem oameni și avem o inimă de carne. Doar de carne.

Am cunoscut cândva, o mamă de înger. Un prunc plecat la Domnul, doar după câteva luni. Fiind o familie cu oarecare poziție socială, au fost încurajați, au primit cuvinte de mângâiere din toate părțile. De la oameni învățați. De la oameni politici. De la protopop. De la prieteni. De la familie. Însă, mi-a mărturist doamna că în acele momente, pe toate le-a simțit seci. Nu false. Ci, fără consistență. Unul singur a atins-o. Al groparului ce i-a săpat îngerului casa cea de lut: „Doamnă, eu nu știu multe. Dau cu hârlețul și lopata, dar când mă gândesc că diseară voi ajunge acasă și îmi vor sări de gât copii, iar dumneata vei sta lângă sicriu, îmi vine să mă smulg de cap…”

„I S-a făcut milă de ea” este din altă propoziție. Este un punct ce desparte de propoziția „Nu plânge”. Mila Domnului nu are parcă nicio legătură cu următoarele cuvinte. Dacă am fi acolo, la poarta Nainului am fi auzit-o pe văduvă plină de indignare zicând: „Ba, am să plâng, Doamne. Am să plâng până am să usuc în mine toată durerea sfâșierii icoanei vieții mele. Am să plâng până am să mă transform în lumânarea ce se mistuie de dorul lui. Am să plâng căci atât mi-a mai rămas. O mama veșnic plânsă. Chiar dacă voi zâmbi vreo dată, cu fiecare zâmbet, îmi va picura în suflet o mie de lacrimi. Voi plânge până voi vedea răsărind zorii mângâierii!”

Dar văduva nu a spus nimic. Și–a înghițit doar lacrimile. Să le guste mai târziu, cină de cină. Cu pâine și măsline.

Sfârșitul Evangheliei îl știm cu toții – la poarta Nainului, moartea s-a întâlnit cu Viața. Dar nu acest lucru este important. Ci tocmai taina acestui poruncitor „Nu plânge!”. Să fie doar: nu plângeți pentru oamenii dragi pierduți, nu plângeți pentru eșecuri, nu plângeți pentru despărțiri vremelnice, pentru dezamăgiri în dragoste și în viață? Taina lui „Nu plânge” are în el tocmai pe „plânge” – plânge, cât te țin baierele sufletului și izvorul lacrimilor, vrea să-i spună Hristos. Plânge și te ridică. Nu este o interdicție din partea celui care a spus „fericiți cei ce plâng”. Este doar un îndemn de a plânge adevărat. Două cuvinte psihologic de dumnezeiești – zicându-I să nu plângă, o îndeamnă și ne îndeamnă și pe noi Hristos să plângem. De dor. De durere. De inimă sfâșiată. Și, plângând să ne ridicăm. Ac. Ață. Petice. Și mila lui Dumnezeu, Domnul lacrimilor. Și al zâmbetelor.