Ne privim dimineață de dimineață. Eu pe ei și ei pe mine. De fapt, ținem mult unii la alții. Fără a o mărturisi. O dragoste tăcută. Smerită. Sunt mulţi care trăiesc poveşti frumoase de dragoste, însă eu cred că o declarație de dragoste nu se face prin cuvinte, ci prin priviri. Așa cu dragoste tăcută, dimineață de dimineață, ne petrecem ziua și uităm unii de alții până spre seară.

Este o adevărată provocare să recunoști că ai o relație. Da, am o relație! Cu bocancii mei de șantier. Una cât se poate de vie și de puternică. Pentru că petrecem împreună mai toată săptămâna, mai mult de 10 ore pe zi! Pentru un șantierist, indiferent de poziție, ziua bună începe de la bocanci. „Să fii uscat la picioare” poate fi mai important decât ce vei mânca la prânz și cină la un loc. Nu știu dacă am o problemă sau ba, dar eu vorbesc cu bocancii mei. În gând, ca să nu zică colegii că dau „bună ziua la gâște”.

Viața petrecută în bocanci nu este ușoară. Dacă limba lor s-ar materializa, am putea descărca din tălpile lor tocite, toată informația strânsă într-o zi, am avea consemnate adevărate romane. Dar bocancii tac. Pentru că sunt doar bocanci. Bocanci de șantier.

Sfântul Nicolae. Cel bun și blând. Chipul lui Dumnezeu. Care ne este primul gând când auzim numele Sfântului din Orient? Bucurie, daruri și ghetuțe! Da, cred că avem o relație cu pantofii pe care îi purtăm. Au ceva din noi. Rămâne ceva din noi în ei, după atâta timp petrecut unii cu alții. Și nu este vorba de criteriile alegerii, ci de situațiile, stările, emoțiile pe care le petrecem încălțați fiind. Nu fără motiv, înțelepciunea populară a reținut că Sfântul Nicolae pune darurile în ghete.

Suntem maturi, implicați în treburi de „oameni mari”, dar cine nu se bucură de o portocală ori de niște biscuiți italieni în carâmbul pantofilor? Toți ne bucurăm. Pentru că ele, darurile, nu sunt altceva decât chipul, icoana darurilor lui Dumnezeu pe care le-am primit în viață!

Dumnezeu ne pune darul în bocanci. După măsura dragostei noastre. Însă noi ce ne punem în ghetele noastre? Pentru că această relație implică trei icoane: Dumnezeu, noi și bocancii.

Trei daruri de pus în bocanci

Dăruiește timp. Un dar vrednic de dorit, pe care îl poți face oricui este timpul tău. A-ți rupe din timpul și programul tău este a-ți rupe din tine. Din carnea timpului tău. Nu ne naștem la infinit. Învățăm și dăm sens experienței. Pentru toate acestea ne trebuie timp. Mult timp. A răspunde la un mesaj, a scrie o felicitare, a pregăti un dar, a găti ceva bun pentru cel drag, a ascultă cu mâna la tâmplă și cu ochii roșii de oboseală durerea celuilalt, este timp înveșnicit. Pentru că de timp are nevoie doar lumea materială, la Dumnezeu singurul ceas este Ceaslovul!

Îngăduie. Într-o relație, fie ea și cu bocancii de șantier, nu ai dreptul să consideri felul tău de a fi mai bun ca al celuilalt, n-ai voie să ceri celuilalt să se schimbe, trebuie să-ți ceri ție să-l suporți pe celalalt. Binele personal pe locul doi, este o provocare?

Fericirea se muncește în fiecare zi.  Este ca un joc între ce ne punem în bocanci, noi și Dumnezeu. Fără Dumnezeu, rămânem doar cu bocancii. Care la un timp vor ceda…

Greu, ușor, cu provocări și asumări, de mână cu Dumnezeu, cea mai mare suferință parcă are un sens. Este ușor să spunem „nu mai vreau”, dar sună diferit când ne spunem „nu mai vreau așa, vreau altfel!”.

Fericirea adevărată există. Și există aici, pe pământ. Ea este o cale pe care înaintăm. Doar în măsura în care știm să dăruim, vom și primi. Fericirea se muncește, se câștigă în fiecare zi. Fericirea este drumul spre casă.