„La 11 iunie primii morți sunt semnalați la intrarea în Iași. Sunt luate urgent măsuri severe: interdicția de a ieși din oraș, intrarea în oraș, permisă doar prin cele 5 bariere și acestea păzite de armată. Populația flotantă este scoasă din oraș. Cerșetorii sunt înregistrați și trimiși pe la mănăstiri. Banii să fie spălați cu oțet înainte de a fi atinși cu mâna (…) Adunările de orice fel sunt interzise, precum și băutul în cârciumi, oamenii nu au voie decât să întindă ulciorul pe fereastră ca să fie umplut cu vin sau rachiu. Iarmaroacele sunt închise și negustorilor interzis să umble cu marfa lor. Oamenii fug din oraș, deși nu este îngăduit. Și cu toate acestea molima se întinde în toată țara Moldovei. Un regulament în patru puncte este lipit pe la răspântii – oamenii când se întâlnesc să stea la trei pași unul de altul, cine cumpără sa nu apuce lucru cu mîna, iar dacă se dau bani, ei se pun într-o strachină cu oțet.”

Ce s-a schimbat din 1812 până astăzi? Răspuns: „pandemia” are astăzi un nume științific și folosim plățile online în locul castronașului cu oțet, pentru tranzacțiile financiare?

Doar atât?

La o primă vedere, da. Pentru că izolați mai mult sau mai puțin pe lângă case și între două coduri, suntem parcă de o veșnicie. La început, cu un an în urmă, mulți erau pozitivi. Nu, nu în sensul acela. Gândeam pozitiv – „va trece și pandemia”. Ne-am oprit din alergat, am început să ne uităm și la lucrurile „mici” – sănătate, familie, timp cu cei dragi, respirat adânc, bucuria unui apus și poate a unei rugăciuni.

Ritmul vieții noastre a încetinit și a luat parcă o altă întorsătură. Zilele trec și parcă nu trec. Trăim într-o incertitudine continuă. S-a schimbat totul. Nimic nu mai seamănă cu nimic. Și parcă, tăvălugul nu se mai oprește. Multora ne-a dispărut zâmbetul și parte din optimisul de început al lui „va trece”. Pentru că, se pare, tendința este cu totul și cu totul alta – să ne obișnuim a trăi în stare continuă de pandemie. În pat cu pandemia. Pe stradă. La muncă. În Biserică. Trăim cu efectele și afectele.

Treptat, ne-am obișnuit. Pare firesc, când ieși pe ușă, să te scormonești de masca pe care ai purtat-o și ieri? Mai merge încă o zi?

Totuși, ceva s-a schimbat. „Ceva” ce se pare că la 1812 și în alte dăți, a funcționat – invocarea Sfinților și prin ei, a milei lui Dumnezeu. Ne întrebăm de ce la Iași sau la București avem biserici „născute” în pandemie ce până astăzi poartă hramul Sfântului Haralambie?

Sau cine se mai întreabă? Pentru că în pandemia noastră, ne-am închis sfinții în catedrale chiar și de ziua lor. Vom uita vreodată, noi creștinii, că ne-am uitat la Sfânta Parascheva printre zăbrele de ziua ei?

Au fost invazii. Au fost tătarii până în inima Iașilor. Au fost războaie. Au fost molime și boliști. Iar în toate Sfinții ne-au fost scăparea. Și mângâierea. Pentru toți. Pentru cei ce au crezut și pentru cei care nu au crezut.

Nu poți convinge pe nimeni în trei rânduri, că nu suntem așezați la rândul cel bun în toată nebunia și că rezolvarea este în altă parte. Dar măcar noi, cei ai Bisericii, să conștientizăm că Sfinții nu sunt doar așa, povestiri impresionante. Frumos este să vorbești despre mucenicul lui Hristos, Haralambie, de prin Asia de undeva, că a ajuns la 113 ani. Frumos. Și bun. Dar și mai bun ar fi să credem că dacă ne-a ajutat cu ciuma și cu holera, cândva, o poate face și astăzi cu micuțul și străveziul nostru covid.

„Bucura-te, izbăvitorule de ciumă și de foamete!“ rostim și stăm cu ochii la știrile despre vaccin. Ne-au rămas niște ziduri și câteva rânduri în cărți uitate sub colbul nebăgării noastre de seamă. A trecut mai bine de 200 de ani de atunci. Pentru mulți, o poveste de spus la 10 februarie. Anamneză și aducere aminte, așa spunem la predică, dar noi când mai trăim? Sau viețuim așa, doar pentru o frumoasă recapitulare liturgică, cu flori pe la icoanele de hram?

Cioclii cu eșarfe roșii, disperarea, fumul, varul și smoala ca metode de protecție, gropile comune, s-au mutat astăzi în postari pe Facebook.

Atunci, poporul, Mitropolitul și preoții au înălțat rugăciuni la Dumnezeu pentru milă. Și pentru iertare. L-au luat împreună-rugător pe Sfântul Haralambie, că-l știau cu putere de la Dumnezeu împotriva bolilor, așa cum era zugrăvit în icoane, călcând „baba ciumă” și legându-o cu lanțul rugăciunilor sale.

Ce să scriem despre acum? Că o „mână din popor” își mai aduce de minunata izbăvire a Sfântului Haralambie? Că mulți s-au bucurat de pelerinajul sfinților prin localitățile țării, dar puțini au crezut că s-a și schimbat ceva prin ieșirea Sfinților pe străzi, în toată nebunia pandemiei? Despre „acum” lăsăm puncte de suspensie …

Iartă-ne, Sfinte Haralambie!