„și pe mine m-a încântat străinătatea. Acum mulți ani. Un ban mai mult, o viață mai ușoară, așa se vedea de acasă” de pe dealurile tămâioase ale Moldovei. Îmi povestește, și ochii i se umezesc. De fapt, îmi șoptește liturgic, un bărbat în puterea vieții, despre viața sa departe de casă, în timp ce părintele împarte Viața cu lingurița celor mulți. Și, din nou, la fel de tainic continua … „când am venit, prima data în Anglia, nu am găsit de lucru, așa cum îmi doream de acasă. Eram cu familia, soția încă nu avea de lucru, datorii acasă, știți cum este la început… am luat ce am găsit de lucru. Mi-e și rușine să vă spun… La gunoaie. La groapa de gunoi…” O lacrimă dă să se nască, dar își îndreptă ochii la Hristosul Răstignit, Cel ce a ales să se dea pe Sine la schimb cu libertatea noastră.

„Vii la Londra, și lucrezi la gunoaie. Nu stăteam eu acasă bine? Nu-i de povestit, era o viață grea, la muncă. Știi ce înseamnă zece ore să sortezi la bandă? Hârtie la hârtie, lemn la lemn, plastic, metale și altele? Și mâine de la capăt, în aceleași gunoaie, înconjurat de hoarde de șobolani? Și mai aveam și un șef englez care numai tuna și fulgera toată ziua… Nu am să uit niciodată, dar niciodată, cum într-o zi, ca să fac economie de timp și să fac cât mai multă treabă, mi-am pus un sandwich în buzunar. Eram la început, nu prea vorbeam engleză… și m-am dat într-un colț să mănânc. Și a urlat la mine englezul , de vă zic, am scăpat și pâinea din mână.

Greu, atât de greu, încât nici nu realizez când s-a milostivit Domnul de mine. Dar nu am să uit niciodată că am fost și pe la gunoaie…”

 Împărtășirea se apropie de sfârșit. Ca și șușoteala noastră neliturgică. Ilegală.

„Mântuiește Dumnezeule poporul Tău” se roagă părintele, binecuvântându-ne cu puținele firimituri ale bogăției nesfârșite din potirul lui Dumnezeu.

…

Așa cum este Liturghia – de la Crucea Golgotei la bucuria Învierii, poate, așa ne este și viața – acum ai totul și mâine te găsești într-o situație în care nu credeai că vei fi vreodată, încât să te întrebi de ce mai trăiești și ce ți-a mai rămas? Mai bine decât Sfântul Andrei Criteanul nimeni nu a spus-o vreodată: „Cel ce era mai înainte pe tron, (Iov ) acum se vede gol în gunoi, cu răni; cel cu mulți fii și mărit, de năprasnă fără de fii și de casă lipsit; că socotea gunoiul palat și rănile mărgăritar.

De ce să (mai) postim?

Simți că ceva se schimbă. În tine, în ființa ta, în tonul cântării, în biserică. Încet, încet, luminile se sting, rămân doar candelele și lumânările. Sunt dezbrăcate veșmintele luminoase și sunt îmbrăcate cele cernite, de culoare închisă. Nu doar veșmintele clericilor, ci și întreaga îmbrăcăminte a Sfântului Altar. Totul aduce aminte de pocăință, de smerenie, de renunțare la „eu”…

A început postul și o simțim liturgic. Întuneric şi lumină. Se rostește pentru prima dată rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, însoţită de metanii: „Doamne și Stăpânul vieții mele…” Apoi serile Canonului celui Mare, Liturghia Darurilor mai înainte Sfințite. Simți că lumea ta se schimbă. Se face mai mică.

Închide ferestrele, astupă zgomotul lumii, aprinde candela, coboară tonurile, redu masa cuvintele, zâmbește mai mult, împarte o bomboană, iubește mai cald, caută o carte, respiră o rugăciune în timp ce îngrijești o floare, alină o inimă frântă. Totul în tăcere, ți le propui singur.

Pe scurt, ne pregătim să ne suim cu Iov pe gunoi. Și ca taina să fie deplină, trebuie să o facem cu totul și cu totul neștiuți de nimeni.

Pentru că a posti este o stare liturgică a sufletului. Nu este despre mâncare, ori despre cât ulei punem la mâncarea de miercuri și vineri. Nici despre o iertare închipuită, că doar așa ne-a poruncit Domnul. Nici măcar despre slujbele Bisericii. Nici depre cuvinte, fie ele și duhovnicești.

Este doar despre noi. Despre mine și schimbarea ce se petrece tainic, în liniștea apusului celui cu Lumină Lină. Timp al întrebărilor sincere, zilele postului ne aduc posibilitatea de a fi noi – așa cum ne suntem și doar Domnul ne știe cu adevărat, dincolo de imaginile sociale pe care ni le proiectăm. 40 și ceva de zile avem șansa de a fi noi, nu că în restul anului nu am avea această alegere la dispoziție, însă postul este invitația dură de a urca cu Iov pe gunoi. Dur?

…

Cu capul plecat și umerii lăsați, Iov cel din icoană, abia stă în capul oaselor. Este tot, întreg, o icoană a suferinței!  Nu mai are putere nici măcar să alunge muștele care îi dau târcoale. Plin de dureri din cap până în picioare, tot ce poate să facă e să se scarpine cu un ciob de lut, chip al pământului din care și noi suntem născuți. Lut și lut.

Așezat în cenușă, în semn de durere, chipul cel de lut, se gândește la cât de multe a pierdut, la cât de mult a scăzut în ochii tuturor.

Odată cu el și noi, trăim senzaţia prăbuşirii în gol. Suferințele și încercările ne sunt reale. Crâncene. Iar rănile ne pot fi înfricoşătoare. Părăsit de toţi, hulit de toţi, criticat, osândit, lui Iov nu îi mai rămâne decât ciobul cel de lut.

Ciob de lut ne poate fi și nouă postul – renunțarea tainică la noi și asemănarea cu Iov. Cu totul pe gunoi și totuși în Rai. O școală. Un drum. O invitație la a da piept cu noi înșine. O încercare simplă a ne șopti că suntem nimic și putem nimic. O șansă de a fi doar noi, o cale de a renunța la un strop de lume și a primi o firimitură de Cer. Ca și Iov care socotea gunoiul palat și rănile mărgăritar. Simplu.