Se trezea la patru. Nici cocoșii încă nu-și făcuseră cântarea dimineții, când ea, bâjbâia după chibrituri să-și aprindă candela. Camera se umplea de lumina binecuvântării ce se revărsa din icoana afumată. Afumată de timp. De lacrimi. De rugăciuni. Își începea cu voce caldă, aproape mistică și mistagogică, rugăciunile, de parcă ar fi fost un arhiereu al dimineții, ce-și rostea anafora peste darurile lumii.

Ce daruri? Niciodată mai puțin de o pâine nu avea pregătită pentru Liturghia în care se întâlnea cu Dumnezeul prefăcut în pâine. De regulă, era un colăcel. Împletit de cu seară și copt la ceasul de dinainte de vecernie. Așa, ca pe la Lumină Lină, îl înfășura într-un ștergar alb de câlți.

Era jertfa bunicii. Duminică de duminică. Îl punea în dreptul icoanei Maicii Domnului, apoi colăcelul era împărțit. Cu mâinile ei, rumegate de coada sapei, o proscomidie se frângea în continuarea Jertfei Celui ce se împarte…