Are ochii albaștri. Și barba de un cot. Nu ridica ochii din pământ, ci și-i odihnea într-o mică icoană a Precistei. Totul în jur miroase a covrigi corporatiști, hrană pentru oamenii grăbiți și ocupați. Prea ocupați să dea atenție unei ființe ce își făcea veacul în fața unei covrigării centrale ale metropolei.

Suntem în Iașii zilelor noastre. Iașii ce au mai dat și alți sfinți cerșetori – Lumânărică, despre care, poate vom auzi și în calendar despre dânsul. De fapt,  Ioan din naștere, botezat de către ieșenii secolului al XIX-lea, Lumânărică, pentru că cerșea bani de o lumânărică. În fapt, el era părintele și binefăcătorul calicilor ce își târâiau zdremțele prin orașul marilor iubiri.

Este o taină cu acești oameni. O viață se ascunde în gestul umil al cerutului, al cerșetoriei pentru alții.

Rugăciunea nu i se oprește nici măcar la zornăitul monedelor strălucitoare. Parcă ochii i se fac și mai albaștri, din lumina Luminii. Nu ai să scoți nimic de la el. Doar cerșește în față la simigerie, ca să se întrețină, dar nu mică ne-ar fi mirarea să aflăm, că la sfârșitul zilei, bătrânul cu ochii albaștri, coboară la aurolacii și alți năpăstuiți, din canalele Iașiului, încărcat cu bunătăți! Însă, pentru cei mai mulți trecători, moșul cu ochii în iconiță, este doar un cerșetor.

Ceva mă împiedică să-l categorisesc cu cerșetoria profesională. Ceva din aerul de sfințenie și liniștea de cer a buzelor ce se mișcau în ritm de Doamne Iisuse, mă face să gândesc la taina acestui pui de sfânt.

Și nu ar fi primul bătrân ce s-ar smeri după Chipul Marelui Smerit. Lumânărică la Iași. În cetatea Pietrei din Neamț, Moșul Gheorghe Lazăr. De anul acesta Sfântul Gheorghe Pelerinul.

Parcă acest titlu de calendar i-a dat un aer oficial. Prea oficial pentru Sfântul ce se adresa tuturor cu Drăguță.

O viață închinată iubirii. O iubire din Iubirea cea Mare. O iubire pe care a știut să o transmită cât se poate de simplu  – ce cuvânt mai dulce decât Drăguță, are limba română?

Șapte povestiri ce încep cu Drăguță

1. Trei ani. Atât au durat peregrinările ciobanului Gheorghe începute în Ţara Sfântă şi sfârşite în Muntele Athos. Când s-a întors acasă cu aceleaşi haine cu care plecase, cojocul şi cămaşa erau atât de zdrenţuite, încât copila lui cea mică a crezut că e un cerşetor. S-au strâns neamurile, i-au adus haine, dar nu a vrut să le primească: Mulţumesc drăguţă, dar eu nu mai am nevoie de nimic. Daţi-le săracilor. Și-a rânduit casa, familia şi a plecat din nou. Pelaghia, eu nu mai pot trăi în Şugag, mă duc printre străini să îi slujesc lui Dumnezeu. Du-te, Gheorghe. Ţine calea pe care ai apucat-o şi mai vină pe-acasă din când în când.

2. Moşul Gheorghe Lazăr era tăcut. Arareori, atunci când era rugat, dădea un cuvânt de învăţătură. Aşa s-a întâmplat la Târgu Neamţ, când, câţiva ţărani l-au suit într-o căruţă şi l-au rugat să predice. Blând şi supus, moşul a primit. Toată suflarea s-a strâns să îl audă pe pelerinul cel sfânt. În timp ce vorbea de Hristos, au venit la el câţiva evrei. Aveau un mare necaz, o fată de-a lor nu putea să nască. Drăguţă, vă botezaţi dacă trăieşte?, le-a spus moşul. Ne botezăm toţi, că numai pe ea o avem. No, nu moare până vin eu. A gătat predica şi a mers la evrei acasă. Nu a apucat să intre, a strigat doar din uşă: Deschide-te, cu Dumnezeu şi cu Maica Domnului!. Şi a născut un băieţel, pe care l-au botezat Gheorghe, după numele binefăcătorului său.

3. Moş Gheorghe Lazăr mergea cu trenul. Când s-a apropiat de Piatra-Olt, i-a spus conductorului: No, drăguţă, opreşte oleacă aici, pentru că trebuie să iau o carte de la cineva. Moşule, nu oprim noi trenul pentru cartea dumitale. Oprim numai dacă sunt oameni de luat din haltă. Dar când au ajuns în gară, locomotiva s-a oprit de la sine. Au crezut că s-a stricat, dar după ce Moş Gheorghe s-a urcat din nou cu cartea în mână, locomotiva a pornit din nou, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

4. Preotul bisericii ridicate de către Sfântul Ştefan cel Mare în Piatra Neamț, îi dăduse Moșului în turnul clopotniţei, o cămăruţă, fără pat şi neîncălzită, dimpreună cu cheia sfântului lăcaş. Aşa că s-a oprit Moșul Gheorghe din peregrinări. Mai pleca, când şi când, pe la ucenicii din mânăstiri, dar fără a zăbovi. Când se întorcea la cămăruța din turn, le spunea creștinilor: Drăguță, azi am fost în cer.

5. La Piatra Neamţ, zilele sale semănau una cu alta. Se trezea în zori, şi după ce îşi spunea rugăciunile, îşi punea Psaltirea în sân şi pleca prin târg. Păşea încet, cu sfială, cântând psalmii, într-o tânguire lină, pe care o auzea oricine se apropia de el. Acum să începem drăguţele de rugăciuni ale catismei întâi, spunea ca pentru sine şi pornea să cânte ușor.

6. După ce termina de rostit toată Psaltirea, trecea pe la brutăria oraşului, iar din banii primiţi de pomană, cumpăra întotdeauna un sac de pâine şi pleca cu el spre turnul unde îşi avea chilia. Acolo îl aşteptau înşiraţi pe două rânduri, o mulţime de amărâţi. Împărţea tot ce primise, păstrându-şi pentru sine doar un codru de pâine. Ia drăguță, din ce ne-a dat nouă Domnul.

7. La moartea mea, drăguță, o să tragă clopotele din toată ţara, le zicea ucenicilor, iar ei credeau că glumeşte. Pe 15 august 1916, clopotarul bisericii a urcat grăbit în turn să sune pentru mobilizarea generală: în România începea primul război mondial. În chilia sa, Moş Gheorghe Lazăr zăcea fără suflare. Profeţia se împlinise.