Din bucuriile toamnei mele fac parte şi gutuile. Cui nu i se umple gura doar la gândul zburat la fructul parfumat ce îl culegem după primul îngheţ?

Acasă, camera cea bună, cea cu icoane şi candelă atârnată, se umplea de miros şi de taină… Stăteau cuminţi şi aliniate pe șifonier.

Da, acasă. Pentru ca aici pe unde pribegesc, toamna nu miroase a gutui, ci a mirodenii indiene, deşi sunt în inima Angliei.

Da, acasă aveam pe cineva drag, pentru care toamna însemna tocmai gutui. Toţi îi ştiam şi îi ştim preferinţa pentru mirositoarele fructe. Când găseam o gutuie, gândul şi gutuia zbura la destinaţie.

Ieri a plouat în centrul Londrei. Prin ceaţă şi picături mi s-a părut că văd un gutui cu fructe galbene.

De fapt, la Londra, în magazinele stradale ale indienilor găseşti orice fruct şi orice legumă existentă pe planeta noastră. Dar gutui nu. Şi nici copaci – gutui  nu am văzut. Cu excepţia unuia – cel de ieri.

Astăzi, în plin program de serviciu, m-am prezentat la locul cu pricina, acolo unde am crezut că am zărit un gutui. Şi nu m-am înşelat.

În curtea unei complex luxos de locuinţe, ruginit la frunze şi îngălbenit de fructe, trona un gutui. Stânga, dreapta, mă asigur, trec de poarta deschisă şi hop lângă gutui, întocmai ca Ionică Creangă la cireşul babei. Nu am fost lacom. Două fructe. Mari şi înmiresmate. Gândul zbura la destinaţie…

„Leave them, let them, are toxic. Danger. Danger.” Era o băbuţă british care se agita în jurul meu ca să-mi spună că gutuile nu sunt de mâncat.  Era doar un copac ornamental…

Am liniştit-o, zicându-i că totul este în regulă, că în ţara mea se mănâncă fructe chiar şi din copac, nu doar din magazine…

Şi pe cuvânt, chiar a fost bună, a mea, pentru că una am împărţit-o. Vom vedea rezultatul până dimineaţă…