Pe Elena am cunoscut-o întâmplător. Fiica surorii, şefei mele din Anglia…cam greu de înţeles…

Are părul roşu aprins şi ochii verzi. Şi un zâmbet care descruntă riduri. Şi o forţă de viaţă că te face şi pe tine să-ţi doreşti să prinzi  următoarea dimineaţă rece londoneză. Ce mai are Elena? Un aparat la inimă,  în viitor unul mic, da mic de tot, la baza capului… La doar saşe ani…

Da, ţi se taie respiraţia. Şi nu este totul. Din şase în şase luni, se umblă chirurgical la aparatul din piept şi timp de câteva zeci de ore – de două ori pe an, stă legată de priză, în sensul deplin al cuvântului…

Părinţii nu sunt credincioşi. Nu-i acuz şi nici nu îi judec. El trudeşte pe şantier londonez, 12 ore pe zi, iar ea – grija Elenei şi un mic job de după amiază.

De fapt, cum am cunoscut-o pe Elena ? Şefa mea, cea româncă, indiferent de agitaţia de la munca noastră, la ora 16.30 îşi ia genta şi uşa, chiar dacă iranianul nostru patron strâmbă mai întodeauna din nas. Merge să stea cu nepoata sa – Elena. S-a întâmplat să o pot lua şi eu de la grădiniţă. Auzisem povestea vieţii ei. Nu ştiu ce mă asteptam să văd…Educatoarea îmi aduce de mânuţă o fată cu părul de foc şi zâmbet de rai…

M-am foit, m-am răscolit…Ce pot face pentru ea… Au bani, dar banii nu îi pot ajuta. În geanta mare aveam, mi-am amintit – primisem de la cineva pentru vremurile de încercare, două sticluțe cu ulei de la Sfântul Ioan Rusul. Mai aveam şi una cu ulei dintr-o candelă athonită.

Nu sunt credincioși, am mai zis. Le-am zis că seara la culcare să pună puțin pe deget şi când fac rugăciunea să o ungă, să o maseze pe Elena în dreptul celor două locuri cu suferință. Nu au zis nimic. Le-au luat, dar cu reticentă. Am simţit că am forţat lucrurile, dar  fie voia Domnului. Poate din politeţe au primit darul…

A trecut timp…tot întrebam de Elena, chiar am luat-o de la la grădi…dar nu am avut curajul să întreb dacă fac rugăciunea.

Astăzi şefa mea era entuziasmată…Printre cutii şi baxuri de apă, îmi povesteşte: „Să vezi ce a făcut Elena! A venit aseară şi mi-a recitat Îngeraşul: „De unde ştii tu Îngeraşul? Păi nu ştii, mă rog cu mama în fiecare seară când mă unge la piept şi l-am învăţat şi eu… Când mama uită de masaj şi de rugăciune, Elena îi aduce aminte. Nu poate adormi acum fără rugăciunea de seară. Nu ştiau nici măcar o rugăciune, au învăţat Îngeraşul de la o păpuşă vorbitoare…”

Oare mama şi tata Elenei nu învăţaseră şi ei în copilărie Îngeraşul? Mă îndoiesc că nu l-au ştiut cândva. Pentru că au crescut la ţară, în familii cu mulţi copii, cu mame şi bunici credincioase. Dar l-au uitat cu siguranţă. Pentru că şi eu, ca şi mulţi alţii, am uitat rugăciunea Îngeraşului. Am socotit-o asa, o rugăciune a copilăriei. Dar nu este aşa.

Este o rugăciune pe care trebuie să o avem în minte şi mai ales în inimă. Pentru că puţini dintre noi am auzit de Canonul de Rugăciune către Îngerul Păzitor ori de Acatistul către Puterile Cereşti. Dar toţi ar trebui să ştim Îngeraşul. Credincioşi şi mai puţin credincioşi. Duşi la biserică şi mai speriaţi de interiorul lăcaşului sfânt. Pentru că în trei cuvinte şi două respiraţii, nu durează mai mult, ne cinstim cel mai apropiat prieten – Sfântul Înger.

A, am uitat, societatea actuală nu mai crede în îngeri. Crede doar în lucruri palpabile, pipăibile, senzoriale şi aflate sub incidenţa simţurilor. Credem însă în Pokemoni…

„Eu sunt mic, tu fă-mă mare. Eu sunt slab, tu fă-mă tare…” Ce rugăciune mai puternică îţi poţi dori? Nu toţi ne dorim să fim mari şi tari în viaţă? Oameni de succes, într-un cuvânt… Şi le avem la un gând distanţă, dar… Eu am uitat Îngeraşul…

Eu am uitat Îngeraşul când m-am pus pe primul plan…

Eu am uitat Îngeraşul când mi-am dorit mai mult de la viaţă….

Eu am uitat Îngeraşul când am fost atent doar la carieră…

Eu am uitat Îngeraşul când am uitat să mă joc şi să fiu copil…

Eu am uitat Îngeraşul când am fost egoist…

Eu am uitat Îngeraşul când am uitat şi am refuzat să zâmbesc…

Eu am uitat Îngeraşul când nu am adus mângâiere într-un loc în care aveam ocazia să o fac…

Eu am uitat Îngeraşul când am trecut peste lacrimile tuturor, împlinindu-mi propria voie…

Eu am uitat Îngeraşul când la dragoste am răspuns cu indiferenţă…

Eu am uitat Îngeraşul când am uitat bunătatea…

Lista râmâne deschisă, o puteţi continua fiecare dintre dumneavoastră…