Anul trecut pe vremea acesta, poate un pic mai aproape de decembrie, am smuls cel mai grozav zâmbet din lume. Şi nu era  cel al fiicei mele. Ci al unui copil de 10 ani pe care aproape nimeni nu l-a văzut zâmbind. Şi nu am făcut-o neapărat eu, mai mult am fost martor şi părtaş cu totul neimportant. Şi eu şi altă persoană prezentă la acel moment.

Un cal a făcut minunea. Andrei, căci despre el vă povestesc acum, este un tânăr cu autism dar şi cu grave probleme financiare şi sociale. Dintre toate, autismul rămâne problema lui principală. Un autism atât de grav încât nici măcar nu ştie ce este zâmbetul şi că poţi fi fericit zâmbind.

Da, nu noi cei dimprejur, ci un cal cu totul aparte, l-a făcut pe Andrei să zâmbească. Şi a fost un surâs din toată inima.

Toată toamna trecută am continuat, timid, în a lucra cu acești copii la vederea cărora lumea întoarce capul. Un lucru îl ştiu sigur  – Dumnezeu îi iubește şi i-a făcut speciali, nu cu nevoi speciale, cum pretențios îi numesc unii.

Ei sunt speciali, au daruri pe care, noi ce sănătoşi, nu le posedăm sau dacă le avem, nici măcar nu le băgăm în seamă.

Atât ei cât şi părinții din dotare sunt oameni speciali, cu o putere sufletească ce te covârșește. Sunt oamenii cărora respirația le miroase a „Facă-se voia Ta”.

Mă umple de lacrimi doar gândul la mărturia unei astfel de mame: „Nu mai puteam să plâng. Nu mai aveam lacrimi. Eram epuizată. Pe noptieră aveam o lumânare şi o icoană. Am aprins lumânarea şi i-am privit îndelung flacăra liniştitoare. Copii dormeau (fetiţa era autistă, iar despre bebeluș avea să afle mai târziu că poartă aceiaşi povară). Noaptea era tăcută. M-am aşezat în cercul acela strâmt de lumină şi am încercat să simt prezenţa lui Dumnezeu. Doamne, am atâta nevoie de ajutorul Tău…Până acum mă rugasem altfel: Te rog fă ca diagnosticul să fie greşit, fă să nu fie autistă… Noaptea asta era diferită. Doamne umple-mă cu puterea Ta. Dă-mi pacea şi puterea şi voi merge mai departe. Privind la lumina lumânării, mi-am împreunat mâinile şi mi-am plecat capul, dorindu-mi să mă încred în puterea Sa. Facă-se voia Ta. Şi îndată m-am umplut de o linişte imposibilă…![1]

 

Frica de a recunoaște şi puterea de a merge mai departe

 

O liniște dăruită de către Dumnezeu unei mame care a reuşit să-şi smulgă copii din braţele şi tenebrele autismului. Dar a luptat şi a crezut… Şi a început la timp terapia şi recuperarea.

Da, sunt părinți care au primit darul acestei liniști şi puterea de a accepta situația. De a se lăsa în voia Domnului, fără a înceta a lupta şi a se ruga până la ultimul strop de putere.

Însă, mai sunt „un fel” de părinţi. Cei care refuză să recunoască. Care îşi astupă urechile. Este mai comod deocamdată să-ţi spui: „Aşa este el/ea, mai încet în dezvoltare, este doar o întârziere de vorbire. Este mai singuratic/singuratică”. Cine îşi dorește să spună „Da am un copil cu tulburare autistă!”?

Nimeni. Însă timpul trece. Trece în defavoare pruncului. Specialiștii, știința, spun în cor – cu cât mai timpuriu descoperit şi conștientizat, cu atât cresc șansele recuperării! Ne astupăm acum urechile, evităm persoanele care acum ne sunt incomode în privința pruncului nostru, dar vom plânge în pumni mai încolo… Va fi târziu.

 

Sunt o persoană slabă. Vă mărturisesc şi vouă. Nu am puterea de a spune lucrurile în față. Doar din dorința de a nu răni. Ştiu că este greşit, pentru că pot răni mai adânc procedând aşa…

 

Rugaţi-vă pentru un M.

 

Practic, acum vă cer ajutorul.

Aici pe unde îmi fac veacul, m-am apropiat de multă lume. Pentru că străinătatea te face să cauţi suflete cu care  să rezonezi. Dintre toţi, m-am lipit de o frumoasă familie. Cu doamna lucrez. Îmi este şefă. I-am văzut  şi la biserică, am fost invitat  şi la masă…până când l-am cunoscut pe M. Are trei ani. Nu zâmbește, nu vorbește, nu se uită în ochii tăi. Scoate doar niște sunete când nevoia îl împinge. Atât. Are o lume a lui. Nu este receptibil nici măcar la atingerea simplă a mânuței.

 

Părinţii sunt oameni simpli. Plecaţi în lume imediat după liceu. Au bani, au o casă în Marea Britanie. Încă una în România. Şi încă muncesc pe rupte. Din păcate mai au ceva…o aroganța a omului împlinit financiar. O aroganța ce îi face să nu recunoască că au o mare problemă – M. Am încercat voalat să întreb de M. „Aşa este el, mai încet. Dar vorbește. Seamănă cu taică-su. Şi el a vorbit tot pe la trei ani…”

Nici măcar nu au auzit de autism. Şi eu m-am ferit să rostesc cuvântul în casa lor. M. este la o creşă normală cu alţi treizeci de copii. Îl duc dimineața la 6.45 şi îl iau undeva după 18… Acum dacă ar începe un program de terapie, cred că Dumnezeu s-ar milostivi de ochii albaștri ai lui M. care acum privesc în gol.

 

Vă rog sfătuiți-mă cum să fac?  Cum să procedez? Cum să salvăm împreună un suflet…

 

[1] O rugăciune împlinită, pentru că mama din povestire a reuşit  să-şi recupereze în mare parte cei doi copii. Dacă vreţi să vă umpleţi de lacrimi, dar şi de speranţă, dacă vreţi să vedeţi ce este credinţa unei mame, dacă vă simţiţi nemulţumiţi de propria viaţă şi vi se pare că vă sufocă necazurile  –  răsfoiţi  Catherine MAURICE, Lasă-mă să îţi aud glasul. Povestea unei familii care a învins autismu, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2008,  478 p.