Ploua. Tare. Asta m-a întâmpinat la Londra. Nici nu ştiam la ce să privesc mai întâi…Când am intrat de pe autostrada M11, prima imagine, m-a lăsat fără cuvinte – cu pălării şi costume elegante, cu perciuni şi şaluri cu franjuri, m-au întâmpinat evreii practicanți. Parcă ceva nu se potrivea, casele englezeşti şi ciucurii evreşti. Nu îmi mirosea a capitală europeană, a oraş al unei ţări, care a fost cândva creştină.

Pe scurt, treceam prin cartierul evreilor fariseii. Da, fariseii de care ne încurcăm prin paginile Scripturii, chiar există. Nu sunt o poveste. Pot fi „pipăiţi”…Şi nu doar sâmbăta. În fiecare zi, purtând kippah (כִּפָּה, kippot)  – acoperământul pentru cap  şi tallit – șalul special, cu noduri şi franjuri, îi vezi rugându-se la colţul străzii. De trei ori pe zi.

De la pozitiv la negativ. Drumul istoric al noţiunii de „fariseu”

Când rosteşti astăzi „fariseule”, nu este tocmai un compliment făcut cuiva. Şi totuşi, ce este rău în a-ţi expune şi fizic credinţa? Câţi dintre noi avem curajul, în lumea largă, acolo unde ne-a dus valul vieţii, să ne purtăm Sfânta Cruce peste hainele exterioare?

Dacă deschidem istoria Vechiului Testament vom observa că fariseii erau aparte. Erau educaţii şi erudiţii poporului. Oamenii Cărţii. Oamenii ce experimentau în viaţa de zi cu zi, relaţia deplină cu Dumnezeu. Şi totuşi unde s-a rupt firul?

„Mulţumescu-Ţi, grăieşte fariseul, că nu sunt ca ceilalţi oameni”. În orbirea sa, fariseul mulţumeşte lui Dumnezeu pentru starea de mulţumire de sine. Mulţumire adusă lui Dumnezeu, însă nevrednică de Dumnezeu!

Dar era oare fariseul chiar opusul vameşului ce se smerea? Eu cred altceva. Fariseul era cu adevărat drept. Şi el îi spunea lui Dumnezeu adevărul despre sine. Nu minţea. Tot ceea ce spunea că a făcut, făcuse. Chiar şi când spunea că „nu era ca vameşul”, nici atunci nu minţea.

Şi atunci ce anume nu i-a plăcut lui Dumnezeu din rugăciunea fariseului?

Să fi spus şi el că e păcătos şi să fi cerut iertare? Să fi mimat măcar o falsă smerenie? Dar vrea Dumnezeu aşa ceva? Şi-a început rugăciunea cu cuvântul „mulţumesc”, deci îl făcea pe Dumnezeu părtaş la victoriile sale morale.

Să învăţăm de la fariseu fapta cea bună, iar de la vameş rugăciunea smerită

Ce subliniază Hristos, Domnul?  Fariseul s-a făcut judecătorul vameşului, comparându-se cu el şi judecându-1. A fost mai aspru chiar decât Dumnezeu. Dar cine scapă de astfel de comparaţii? Cine nu trage cu ochiul în dreapta şi în stânga, bucurându-se că el e altfel sau, în cel mai fericit caz, compătimind făţarnic cu cei păcătoşi? Tradiţia creştină, de altfel, ne îndeamnă să privim alături şi împrejurul nostru. Să nu uităm totuşi – dacă fiecare cade singur, nimeni nu se ridică singur.

Singura vină a fariseului –  nu a făcut nimic pentru vameş

Ştim toţi cât e de plină lumea de drepţi mândri, dintre aceia care privesc la vameşi cu dispreţ. Ne excludem pe noi înşine din judecată. Să ne cercetăm însă şi pe noi: stăm smeriţi la uşă, sau mergem ţanţoşi în faţă, cât mai în faţă, la biserică? Şi când rostim cuvintele de umilinţă şi smerenie, cel puţin din respect faţă de textele liturgice, nu cumva suntem şi atunci în faţă, socotind că ne-am făcut datoria? Şi comparându-ne cu alţii pe care îi simţim, îi ştim şi îi lăsăm în spate, nu ne credem mai buni decât ei? „Mulţumesc, Doamne, că nu sunt ca ei”.

Greşeala cea dintâi a fariseului a fost aceea că se compara cu ceilalţi. „Nu sunt ca ceilalţi oameni; nu sunt ca vameşul acesta”. În loc să se ocupe de el însuşi, de problemele sufletului lui, el se compara chiar în faţa lui Dumnezeu cu ceilalţi şi se socotea pe el deasupra. Nu venea cu inima smerită.

Afrate, un scriitor sirian din secolul al IV-lea, încă netradus în limba română, spune un lucru foarte interesant – acest păcat al fariseului nu îl încurca la mântuire. Dumnezeu putea să închidă ochii dacă fariseul făcea ceva pentru sufletul vameşului. Pentru că asta era treaba lui de fariseu. Personajul nostru virtuos n-a făcut nimic pentru vameşul păcătos. L-a lăsat unde era, bucuros că el nu era ca dânsul. Atât.

Fariseii de astăzi vs. Creștinii ce se rușinează de credința lor

 Îi văd zilnic săvârșindu-şi rugăciunile la colţul străzilor londoneze. Adulţi, bunici, tineri de liceu, prunci cu lăpticul în gentuţă. Mulţi îi consideră ciudaţi.

„Credinţa se trăieşte în suflet”, aşa spunem noi, ortodocşii care, sub 10% participăm duminica la întâlnirea cea reală cu Dumnezeul care din dragoste pentru noi şi-a întins mâinile Sale pe Cruce.

Mă gândeam la o informaţie legată de răpirea a doi tineri creştini în zona oraşului sirian Homs. În ziua de 8 ianuarie 2014, Fadi şi Firas, creştini sirieni, călătoreau din Homs spre satul natal, Marmarita.

La intrare în localitate, au fost opriţi de un post de control, care s-a dovedit a fi unul fals. Cinci bărbaţi îmbrăcaţi în hainele armatei siriene au deschis focul asupra maşinii. Tinerii au fost scoşi din vehicul şi aşezaţi pe pământ. Jihadiştii, observând că Fadi avea la gât Crucea Mântuitorului Hristos, „i-au înfipt crucea în piept apoi, ducându-l la marginea drumului, l-au decapitat”. –

Fadi a fost un tânăr ce se putea lepăda: „Nu îl cunosc pe Acesta”, aşa cum a făcut, odinioară, şi Sfântul Apostol Petru, care a plâns cu amar mai târziu. Însă, Fadi nu a renunţat la Crucea sa. Era un tânăr, ca şi noi. Absolvent al unei facultăţi, avea o prietenă cu care îşi făcuse unele planuri. Este un tânăr din anul 2014.

Ce a fost în mintea lui, în acele momente? Ce am fi făcut noi în acele momente? Sunt întrebări la care ar trebui să ne răspundem, în liniştea sufletului nostru.

Acum judecaţi singuri. Fariseii londonezi cu riscul de a fi desconsideraţi şi chiar scuipaţi, îşi poartă rânduiala cu zâmbet. Noi ne ascundem Crucile, ori le facem pe fugă, cu gândul să nu ne vadă nimeni.  Câţi dintre cei care îl condamnăm pe fariseu în acestă duminică, avem curajul fariseilor londonezi sau a sirianului Fadi?