Mereu am fost fascinat de dialogul mistic, tainic, şoptit dintre arhiereul liturghisitor şi viitorul diacon, care îşi aşteptă Sfânta Taină a Hirotoniei. În faţa Sfântul Altar, îl ajută pe episcop să se spele pe mâini. În această emoţie liturgică, arhiereul îl întreabă, şoptit, pe candidat: „Câţi sunt credincioşi?”. Iar el, în vâltoarea momentului, răspunde: „Toţi suntem credincioşi!”.

Un răspuns liturgic, am putea spune, o formulă ce stă acolo, în Liturghier. Un răspuns spus de pe buze, în acele momente de încărcare emoţională. Este, de fapt, o reminiscenţă din timpul în care Biserica încă mai avea disciplina catehumenală. Doar cei botezaţi aveau voie să participe la dumnezeiasca Liturghie. În acest context, episcopul îl întreba pe diacon dacă nu cumva s-a strecurat în biserică cineva care nu este creştin.

Crucii Tale ne închinăm şi nu prea…

M-am săturat să teoretizăm. M-am săturat de teologia de carton, în care Duminică toţi vom vorbi de la înălțimea avonului despre asumarea Crucii. Toţi vom povesti despre acela care şi-a ferestruit crucea şi când să treacă peste Valea Plângerii, Crucea sa era mai scurtă…şi altele din aceiași categorie.

Frumoase povestioare, dar haideți să ne revenim…M-am săturat să avem definiții de catehism despre Cruce, pe care să le căutăm de trei ori pe ani: la Duminica Sfintei Cruci, la 1 august şi apoi de 14 septembrie.

Pentru că Sfânta Cruce nu este o definiţie de şcoală…

Am fost să mă tund. Nimic teologic în a te tunde la Londra. Pe cuvânt. Şi totuşi am avut o după amiază meditativă… Majoritatea frizerilor pe aici, sunt musulmani. Nu va pot zice de ce, dar este o realitate. Al meu, cel de astăzi era afgan. Tânăr. Amabilitaţi schimbate cu zâmbet, îmi spune că a avut o prietenă româncă…Încep pregătirile de operaţiune, îmi deschei cămaşa pentru a-mi pune afganul babeţica. L-am văzut cum a rămas proptit, aşa deodată. Câteva secunde a rămas suspendat în văzduh…îmi văzuse Crucea de la gât…

Situaţia s-a debocat. Mă gândeam la briciul lui şi gâtul meu. Dar a fost bine…

A fost foarte tăcut. Aproape de sfârşit, aşa ca pentru el, întreabă: „De ce a murit Dumnezeul tău?” Cum poţi crede într-un Dumnezeu care a murit…”

Engleza mea, engleza lui… Atât am reuşit să-i spun: „Din dragostea a murit. Din dragoste pentru mine şi pentru tine. Dintr-o iubire nebună, a murit Dumnezeul meu. Şi tot din Iubire a şi Înviat!”

Crucii Tale ne închinăm şi nu prea…

Este uşor a fi astăzi credincios. Numai la biserică suntem creştini. Când este vorba să ne mărturisim prin gesturi, cuvinte, fapte, zâmbet, dragostea faţă de Cel ce Şi-a întins mâinile pe Sfânta Cruce pentru noi, devenind deodată „pipăitori”…

Este greu a fi astăzi credincios. Aici, departe de casă, te judecă societatea, prietenii, colegii de la muncă, de multe ori chiar şi familia.

Este extrem de greu să fii credincios. În ţările din Orientul Mijlociu, a fi credincios poate însemna calea spre sinaxarul nerostit al Bisericii.

Sărmanii purtători de Cruce

8 ianuarie 2014. Fadi şi Firas. Creştini aparţinând Patriarhiei Ortodoxe a Antiohiei, călătoreau din Homs spre satul natal, Marmarita.

La intrare în localitate, au fost opriţi de un post de control, care s-a dovedit a fi unul fals. Cinci bărbaţi îmbrăcaţi în hainele armatei siriene au deschis focul asupra maşinii. Tinerii au fost scoşi din vehicul şi aşezaţi pe pământ. Jihadiştii, observând că Fadi avea la gât Crucea, „i-au înfipt-o în piept apoi, ducându-l la marginea drumului, l-au decapitat”.

28 aprilie 2015. Cartierul creștin din orașul sirian Alep. 15 trupuri decapitate au fost aruncate într-o piață publică. De frica lunetiștilor, creștinii au lăsat trupurile acolo, până la sfârșitul zilei. Abia la momentul înserării, câțiva bărbați au avut curaj să strângă rămășițele pământești și să le îngroape. Vina lor? „Aveau semnul Răstignitului la gât!”

6 aprilie2016. Un creştin asirian din Alep a fost salvat de către o asistentă musulmană. În asaltul forţelor jihadiste asupra oraşului Alep din Siria a fost rănit şi Eymen. În învălmăşeala atentatului, soldaţii rebeli strângeau numai răniţii musulmani. „Am fost pus într-o pătură şi apoi urcat într-o maşină. La spital se făcea trierea. Eu aveam crucea la gât. Mă aşteptam să fiu ucis sau abandonat. Însă asistenta m-a acoperit cu pătura şi a spus soldaţilor că sunt musulman, deşi văzuse Crucea de la gât. Mi-a salvat viaţa, chiar dacă nu aveam aceeaşi credinţă!”

„Iar diaconul răspunde: Toţi suntem credincioşi!”

Sunt mărturii a unor creştini tineri. Ca şi noi. Fadi a fost un tânăr ce se putea lepăda: „Nu îl cunosc pe Acesta”, aşa cum a făcut, odinioară, şi Sfântul Apostol Petru, care a plâns cu amar mai târziu. Însă, Fadi nu a renunţat la Crucea sa.

Absolvent al unei facultăţi, avea o prietenă cu care îşi făcuse unele planuri. Avea chiar şi un cont de Facebook şi nimic din ceea ce ar putea să ne spună că se îndreaptă spre sinaxar. Nu este un personaj din prăfuitele cărţi de cult.

Ce a fost în mintea lor, în acele momente? Ce am fi făcut noi în acele momente? Sunt întrebări la care ar trebui să ne răspundem, în liniştea sufletului nostru.

În faţa Crucii împodobite cu busuioc, mâine să fim sinceri. Măcar cu noi… „Te-ai sui un pic pe Cruce?” Eu recunosc:  nu sunt încă pregătit. Tremuram când afganul era cu briciul la gâtul meu. Cruce am făcut abia când am ieştit. Târziu, aşai?