Acum câteva momente mă uitam la un live pe un canal de socializare mult prea cunoscut, ce prezenta momentul în care o biserică din secolul al XIX-lea, din Franţa, era pusă la pământ cu utilaje  moderne. A durat câteva clipe. Safety…fără prea mult praf…

Nu mai avea credincioşi afiliaţi iar costurile întreţinerii erau mult prea mari pentru primăria localităţii. Nimeni nu a mai vrut-o. În viaţă, la orizont ori pe retină…

Totuşi, mă gândeam, poate este mai bine aşa pentru „sărăcuţa biserică”. Mai bine moloz, cărată cu găleata, decât nu ştiu ce restaurant, bar de noapte, casă de pariuri, ori hotel ieftin, pentru încă o altă sută de ani. Ne cărăm istoria şi cultura la groapa veşniciei!

Prietenul meu, Răstignitul

Trec zilnic pe lângă El. Stă cuminte. Răstignit, pe exteriorul unei bisericii londoneze. Nici măcar nu ştiu cărei comunități aparține. Şi nici nu am văzut acea biserică deschisă vreodată.

Doar pe El. Ne salutăm în fiecare dimineaţă: „Tot răstignit, Doamne?” „Da, Slavă Tătălui! Tu, tot spre muncă?” „Da, Doamne, Slăvă Ţie că este de muncă…” Cred că ne-am saluta şi seara, dar este prea întuneric când trec eu prin faţa Răstignitului.

Astăzi dimineaţă a fost diferit. Oraşul pustiu. Dar pustiu! Nu imi imaginasem până acum Londra pustie. Goală de oameni. Goală de bine.

Ajung în faţa Lui. Nu prea îmi vine să ridic ochii, ştiind ce I-am făcut eu în ultimul an… „Este ziua răstignirii Tale, nu vreau să Te derajez prea mult…Ştii, am bătut şi eu un sfert de cui, acolo, în palma Ta!”

Astăzi tăcea. O tăcere care m-a durut…

Tot în tăcere, ne-am privit în ochi. Ca de la Dumnezeu la Om. „Pentru mine, Doamne?”

A tăcut în continuare…

La doi metri, mă împiedic de primul iepuraș. Iese dintr-un ou. Încă unul şi încă unul. Până la muncă am văzut o mie. Nu chiar o mie, dar o mulțime. Şi doar un singur Răstignit – Prietenul meu.

Pentru că am ajuns să credem în simboluri. Prea mult credem în simboluri. Părinților, fraților şi surorilor, Taina Răstignitului, nu este un simbol, ci se petrece real, Liturghie de Liturghie! Vă imaginați, că atunci când noi lălăim Imnul Heruvimic, Hristos, nu cel din Biblia Ilustrată, ci Cel Adevarat, Euharisticul, îşi primeşte Crucea în spate şi pleacă spre Golgota. Spre Golgota Lui, dar şi spre a mea ori a ta! Nu poveste, nu simbol, ci ÎN MOD REAL. Şi o face Duminică de Duminică, Liturghie de Liturghie şi Paşti de Paşti!

De la Hristos la „urecheat”

Prea mult simbol. Poate că acasă, Crucea, Icoana, oul de Paşti, sunt elemente vizuale, care ne apropie, ne introduc, în Taina Răstignitului. Dar aici, în lumea mare, singurul element care ne spune că „se întâmplă” ceva, altceva, este păcătosul acesta de iepure.

De ciocolată, de marţipan, de napolitană, de carton ori de Playboy. „Iepurele de Paşte îşi are originile într-un mit anglo-sanxon al zeiţei fertilităţii, fiind apoi  preluat în arta creştină”, ne spun sursele de informare.

„Madona şi iepurele” – pictură de Tiţian expusă la Muzeul Luvru, adică o pictură în care apare Mica Domnului şi un iepure, este originea acestei tradiţii occidentale. „În antichitate se credea că iepurii se pot reproduce fără copulaţie. În această pictură iepurele este o aluzie la virginitatea Mariei şi la conceperea lui Iisus fără păcat”, se arată în explicaţia tabloului de pe site-ul muzeului Luvru.

Creștinismul noi îl respirăm la Biserică. Nu la Luvru. Din păcate, lumea în care trăim, îl acoperă pe Hristos cu afișe vesele ce au pictate ouă și iepuri! Iar noi, „urmașii şi beneficiarii răstignirii Sale”, ne facem complici. Ba, ni se pare şi normal…

În acest ritm, vom ajunge să credem într-un iepuraș răstignit!

„Mixul” acesta de culturi, practici şi tradiții „dăunează grav sănătății” credinței noastre. Credinţă ce trebuie să o lăsam curată copiilor şi nepoţilor noştri. Aşa cum am primit-o de la moşii şi strămoşii noştri. De la Sfinţii Părinţi. De la martiri. De la Apostoli. De la „Dragostea Răstignită”  – Hristos Domnul. Credință fără iepuraşi răstigniţi!