Ea, avea în mâna dreaptă, un baston, din acela cu trei piciorușe de sprijin. El o ținea de mână pe ea. Avea pălărie și era îmbrăcat într-un costum bej, călcat, la dungă. Cămașă albă, impecabilă.

Am trecut pe lângă ei ca-n desene animate. Nu am rezistat și a trebuit să mă întorc să le spun ceva. De mult timp, am zdruncinată în suflet, icoana familiei. La rându-mi, am zdruncinat și eu alte icoane…

– V-am văzut când am trecut și mi-ați rămas în minte, am zis că trebuie să vă spun ceva. Că sunteți un exemplu pentru mulți ăștia, tinerii ca mine.

– De 61 de ani suntem căsătoriți, a zis ea.

Încă se țineau de mână, deși ne-am oprit.

-Pe treișpe mai. Și treișpe, și mai. Și uită-te la noi!

-E așa frumos că încă vă țineți de mână!

La care, el se uită la mine și zâmbește:

-Pentru siguranță! Nu vedeți că soția merge cu baston?

Poveste de dragoste. Tuturor ne plac poveștile de dragoste. Și toți credem că la un moment dat, vom și trăi una. Una care este doar a noastră. Să fie ca în povești. Sau ca în filme. Sau ca în Biblie, pentru că Scriptura nu este altceva decât o mare culegere de povești de dragoste.

Tu nu vei muri pentru mine, așa se traduce Te Iubesc, scria cineva la începutul secolului al XX-lea. Se întâmplă pentru unii să se îndeplinească povestea. La alții chiar să țină. La alții, nu. După cum știu cei doi să își păstreze darul și harul dragostei, dar asta este o altă discuție.

Este clar. Există povești de dragoste…ce țin. O viață. Unele ce țin un veac și veacuri la rând.

Cât de mult poți iubi o femeie, pentru care să ridici o biserică și pentru care să bați cu piciorul în fața Patriarhului și a Sinodului ca dorința ta – dragostea ta cea mare, să fie trecută cu sfinții din Sinaxar?

Cât? Sau cum poți iubi așa?

Vă invit în cele ce urmează la anamneza unei icoane a celei mai frumoase povești de iubire.

Dragoste în lumea bună

Demult, în rafinata lume a bazileilor bizantini, în leagănul civilizației, la Constantinopol, o dragoste a prins aripi. El, Leon al VI-lea Filosoful, fiu de împărat și moștenitor de tron al celei mai mari împărății a vremii. Ea, Teofana, o tânără educată, frumoasă, dar săracă.

Aripile se împreunează, dragostea se sfințește, devenind nuntă, se înmulțește devenind familie și fericire. 12 ani. Atât au trait dimpreună Leon și Teofana. Le-a fost bine ca în Rai.

Le-a fost și greu. La un moment dat, din prea multă dragoste, bătrânul Vasile al II-lea Macedoneanul ordonă arestarea fiului său. Ca să-i dea o lecție pe care să nu o uite când va fi împărat. Teofana a renunțat la tot și de bună voie a lepădat haina de porfiră și vison și a însoțit soțul la temniță. Cu zâmbet pe buze și nădejde în inimă. Nu o lună. Nu zece. Nu un an. Ci trei ani și-au trăit dragostea la umbra zidurilor umede ale temniței.

Dar nu aici este frumosul povestei de dragoste care să te lase fără cuvine. Pentru că au urmat zile amare pentru Teofana. Devenit basileu pe tronul tatălui său, Leon își uită jurămintele. Și femeia ce și-a lăsat libertatea ca să-i mângâie detenția.

Inima a dat-o cu împrumut altei domnițe, căreia istoria nici măcar nu i-a reținut numele. Se știe doar că avea ochii negri…

Teofana a fost marginalizată. Deja altcineva purta diadema de basilee a Constantinopolului.

Și-a purtat cu demnitate înfrângerea. Și durerea vieții ei. A convertit lacrimile în sfințenie. Din descrierile rămase, se știe, că nu folosea pentru odihnă patul împărătesc, ci doar o rogojină și permanent vorbea cu Dumnezeu și cu Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. A rămas în conștiința contemporanilor împărăteasa cea rugătoare și plină de smerenie, de înțelepciune și de bunătate, care în suferința nedreptăților, niciodată nu s-a mâniat, nici nu a spus neadevăruri și nici nu a vorbit de rău pe cineva. Bogăţia o împărţea săracilor, iar locaşurile în care vieţuiau monahii erau refăcute, prin bunăvoinţa ei. Pe nici una dintre slugile sale nu le trata mai prejos, ci pe toţi îi avea ca pe nişte fraţi, plângând cu cei ce plângeau şi bucurându-se cu cei ce se bucurau.

Nu de tristețe, ci de nevoință s-a îmbolnăvit, alegând Viața în anul 895. A murit fericită. Așa mărturisesc scrierile. Leon al VI-lea Filosoful, dragostea ei de altă data, i-a închis ochii. A sărutat-o pe frunte. Ca pe o Sfântă. Ca pe Sfânta ce a avut-o lângă el. A plâns împăratul. A plâns Constantinopolul. A plâns poporul, dar s-a bucurat Cerul.

O dragoste neîmplinită, vom spune. Însă abia acum începe adevărata poveste de dragoste.

Teofana cea Sfântă cu Sfinții

Cu haină cernită, Leon s-a prezentat în fața Patriarhului, cerându-i să o treacă pe Teofana, dragostea sa cea mare, cu Sfinții. În listele Sfinților. A primit un mare NU. Nu Biserica fabrică Sfinți. Nu este un act lumesc. Biserica, Sinodul, Patriarhul, poate doar constata, confirma starea de sfințenie a unui om ce s-a lăsat în brațele lui Dumnezeu, i-a spus bătrânul.

Leon nu s-a lăsat. Și-a vrut iubita în rândul Sfinților. Și-a suflecat mânecile și a făcut biserică, în numele Teofanei. Ce declarație mai frumoasă de dragoste doriți, decât să-i ridici biserică iubitei?

Așa s-a născut sărbătoarea Tuturor Sfinților. La sfințirea bisericii Leon a spus așa: Această biserică va fi a tuturor Sfinților. Dacă Teofana este Sfântă, este și biserica ei. Pentru mine, ea este Sfânta din viața mea.

O dragoste ce trece de viață, de moarte, de divorț, de păcate și alegeri proaste făcute cândva. O dragoste înveșnicită în mila lui Dumnezeu.

Sfânta din naosul Patriarhiei

„Cunoscut-a împărătescul tău soţ sfinţenia ta, văzându-ţi nevoinţele şi viaţa neprihănită, iar după a ta adormire a fost cuprins de râvna de a ridica ţie sălaş de închinare”, cântă nazal în zilele noastre protopsaltul Marei Biserici.

Mărturia celei mai frumoase povești de dragoste o poți pipăi. Racla cu moaștele Sfintei Teofana sunt așezate înaintea sfântului altar, în naosul bisericii. Soborul ierarhilor patriarhiei, împreună preoții și credincioșii ortodocși care viețuiesc în Constantinopol, vin, se închină și împodobesc cu flori albe racla înmiresmată cu moaștele tămăduitoare ale sfintei.

Ne naştem, trăim, murim, îndrăgostiţi şi iubiţi. Ne-o demonstrează cu vârf și îndesat Teofana și Leon. Și dragostea lor înveșnicită!