Chiar şi un episcop poate cădea. Chiar şi un episcop căzut se poate mântui

Se poartă ca fiind prinţii bisericii. Accept această afirmaţie. Despre episcopii şi arhiereii noştri este vorba. S-a ajuns la acestă situaţie pentru că noi, credincioşii, am făcut să fie posibilă. Noi am uitat că trupul Bisericii celei Una suntem cu toţii, cler şi popor. Da, într-o Biserică în care marea masă de credincioşi vin doar „să fure lumină” în noaptea Învierii, este normal să se ajungă la credinţa că ce spune „cel mai mare”, cum zice mineiul, nu se poate comenta. De fapt, sfinţenia şi respectul închinat clerului este în directă legătură cu modul în care ei, ca slujitori, se apropie să frângă pe „Cel ce se împarte şi se mănâncă pururea şi niciodată nu se sfârşeşte” – Mântuitorul Hristos.

Am crescut lângă un omofor. Şi lângă un epitrahil arhieresc. Un om de la care am învăţat „sfioşenia duhovnicească” şi eleganţa pariziană. Din copilărie, l-am văzut atât de „om” pe arhiereul lui Hristos, încât nu îl deosebeam de bunica mea cea simplă şi neştiutoare de carte. 

Povestesc părinţii aghioriţi despre un monah ce şi-a închinat viaţa cărărilor Sfântului Munte. Un om ce nu vorbea cu nimeni. Niciodată. Dacă îi adresai o întrebare doar se apuca de plâns. Şi fugea de la faţa oamenilor. La viaţa lui fusese arhiereu al lui Hristos. Şi se lepădase de credinţă de dragul vieţii. Trecuse la islam. Cu zâmbet. Şi îl făcuseră mare boier.

La un mare ospăţ, l-au pus turcii să-şi bată joc de fosta sa religie. „Luând un pahar cu vin a rostit plin de patos: Pre voi, pe toţi, să vă pomenească Domnul Dumnezeu…” Turcii încremeniseră. Fostul episcop i-a întrebat: „De ce nu râdeţi?”. „Părinte, să te întorci la credinţa ta. Când ai luat paharul şi ai cântat, te-ai umplut de lumină şi te-ai ridicat de la pământ de două palme”.

S-a întors. La viaţa. La credinţă. La lacrima pocăinţei.

 

„Cel neprihănit de şapte ori cade şi se ridică, dar cei răi se prăbuşesc în nenorocire”

 

Trăim momente în care credinţa ne este zguduită. Din temelii. Din temeliile puse pe spatele unor oameni. Repet – „atât de oameni”, pentru că sămânţa credinţei noastre este Însuşi Hristos.

Un omofor îl putem putea purta cu toţii. Îl putem comanda pe E-bay. Dar puterea de a privi în numele credincioşilor pe Hristosul ce se răstigneşte în propria ta mână, nu este a noastră.

Pentru că, treapta arhierească este o demnitate cerească. Desigur, autoritatea episcopului nu este absolută. Ea operează doar în cadrul Bisericii şi numai atunci când slujeşte menirii treptei sale. Episcopul se supune dogmelor, normelor morale şi canonice ale bisericii. Dacă le încalcă pe acestea, este opţiunea lui personală.

 Până şi un episcop poate cădea. Nimeni şi nimic nu ne poate garanta călătoria lină spre scopul nostru final – mântuirea. Nici măcar episcopului.

Mai mult, arhiereul nu este infailibil, nici toţi episcopii luaţi împreună nu sunt infailibili, nici Patriarhul. Şi nici toţi Patriarhii. Singurul lucru infailibil este Adevărul. Hristos, „calea, adevărul şi viaţa”.

Nimeni nu e fără de păcat. Avem păcate mai mici sau mai mari. Toţi avem căderi. Toţi suntem în aceeaşi barcă. Dumnezeu a lăsat Biserica pentru a ne mântui numai împreună, şi nu unul câte unul. Eu n-aş vrea să mă duc în Împărăţia Cerurilor fără cei dragi mie, fără mama şi tata, fără mitropolitul meu, fără naşii şi finii mei, m-ar durea sufletul să văd cum unii se duc în întuneric iar alţii la lumină.

Nu e de ajuns să mă arat eu plin de virtuţi iar aproapele meu să se înece în păcat. Gândul că noi creştinii nu putem cădea în păcate grele e o mare ispită.

Da, şi un arhiereu poate cădea. Urât şi grav. Ruşinos. Nu îţi vine să mai ridici capul şi să spui că ai ieşit de sub un omofor, preot sau diacon.

Uităm esenţialul. Şi un episcop se poate pocăi. Cât am aprecia noi credincioşii, că sfinţitul arhiereu, să vină înaintea Sfintelor Împărăteşti, să-şi lepede omoforul şi să zică: „Fraţilor, asta sunt. Am păcătuit. Iertaţi-mă şi primiţi-mi pocăinţa. Ca să o primească şi Dumnezeu!”

Numai că suntem „doar oameni”. Neputincioşi. Şi lucrurile se vor întâmpla în alt sens. Însă, ca Trup al Bisericii trebuie să fim alături de cel ce a căzut. Nu este momentul să-i mai aruncăm şi noi, încă o piatră în drama vieţii lui. Sau numai în teorie îl îngânăm pe Sfântul Ioan Gură de Aur: „urâm păcatul şi iubim pe păcătos?”

Greu să-i iubim pe toţi ca şi cum n-ar fi păcătuit, aşa cum Dumnezeu zilnic, are grija de noi şi ne iubeşte uitând de sacul de păcate pe care-l purtăm în spinare.

Lacrima lui Petru

Înţeleptul Solomon spunea: „Cel neprihănit de şapte ori cade şi se ridică, dar cei răi se prăbuşesc în nenorocire.” Nu cred că numărul şapte e o limită aici, cred mai degrabă că e vorba de un principiu. Fără a încuraja păcătuirea, realizez că un neprihănit, ori de câte ori a păcătuit, ori de câte ori a fost înşelat şi păcălit, face tot posibilul să se ridice de acolo. E un principiu al curăţiei, nu te simţi bine jegos şi murdar. E ca şi cum vii de pe drumuri murdar într-o zi ploioasă şi mergi si te speli ca să fii din nou curat.

„Of, iar trebuie să mă spăl? Doar abia ieri m-am spălat!” Am considerat normal ca seara, înainte de a ne odihni, să ne curăţim. Nu există o altă variantă. Sau există, dar a doua zi transpiraţia și mizeria de pe noi ar degaja deja mirosuri specifice.

Cam aşa e şi cu căderea. Nu există o altă variantă, trebuie să ne ridicăm. Orice păcat am săvârşit, singura variantă corectă este să ne ridicăm de acolo, să cerem curăţirea şi să continuăm mai cu atenţie drumul.

 

Da, şi un episcop poate cădea. Da, putem fi lângă pocăinţa episcopului, spre mântuirea lui. Şi a noastră.

 

2 gânduri despre “Chiar şi un episcop poate cădea. Chiar şi un episcop căzut se poate mântui

  1. Danilov Angela zice:

    Mantuitorul nostru ne-a aratat cum trebuie sa privim un pacatos: sa nu aruncam cu pietre, pentru ca niciunul dintre noi nu este neprihanit! Sa nu judecam pe nimeni ca si noi sa fim gratiati de bunatatea lui Dumnezeu! Daca un om, indiferent de pozitia lui sociala si de pacatul pe care l-a savarsit, este ostracizat, noi crestinii trebuie sa ne rugam pentru el si nu sa-l condamnam! Sa iubim omul, chiar pacatos fiind, asa cum Dumnezeu ne iubeste pe toti, dar sa condamnam pacatul! In orice structura sociala exista instante abilitate sa analizeze abaterile de la legile (divine sau omenesti) si sa ia masurile care se impun! Sa ne ajute Dumnezeu sa trecem cu sufletul curat si cu intelepciune peste aceasta noua provocare ridicata in fata ortodoxiei.

    Apreciază

  2. Ciprian zice:

    Nu-l coblndamn pe episcop ci pe cei care au filmat si care au dat filmările in presă, smintind milioane de oameni. Ăstia trebuie desființați… sa vândă capace de sicrie până la pensie.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s