Christina s-a întors acasă. Din iadul răpirii Statului Islamic

Aproape că este un pleonasm a spune „mă întorc acasă”. Pentru că „acasă” este locul unde vei fi bine primit indiferent de natura plecării sau a căderii.

Ce este şi unde este „acasă”, să-şi răspundă fiecare. Pentru că unul câte unul, toţi avem propria definiţie pentru dulcele cuvânt. Pentru mine „acasă” este locul unde arde o candelă, unde mă simt înţeles şi acceptat, acolo unde îmi pot oferi înţelegerea şi poate, miroase un pic a mere coapte…

Mai mari ori mai mici, toţi suntem copii. Iar pentru copilărie „acasă” este totul. Este universul, lumea, spaţiul bucuriei şi al încrederii. Din acest motiv a te întoarce „acasă” este aproape un pleonasm, pentru că într-un colţişor de suflet, nu plecăm niciodată de acasă.

Toate cele de mai sus sunt valabile pentru noi şi pentru copiii noştri. Pe care îi ştim în siguranţă. Acasă, în faţa blocului  – deşi cunosc  din ce în ce mai puţini părinţi ce au curajul de a-şi lăsa pruncii de capul lor – ori la şcoală.

În lumea noastră, pentru că în lumea lor, a creştinilor orientali, copiii suferă şi au suferit cel mai mult. Cea mai recentă ştire orientală suna cam aşa: „Localitatea Kobani. Asediat timp de o săptămână, orașul a fost ocupat de soldații jihadiști care au incendiat bisericile armeană și cea ortodoxă, școlile și spitalul din Kobani. O parte dintre locuitori au reușit să ia calea deșertului, însă multe familii nu au putut pleca, deoarece copiii lor au fost răpiți într-un raid rapid. Conform ultimelor statistici, aproximativ o sută de copii creștini, dar și kurzi, cu vârste între 14 și 16 ani sunt ținuți ostatici în satul Manbij, la 55 de kilometri sud-vest de Kobani. După anumite surse prezentate de Al Jazeera.com, copiii sunt folosiți la munci fizice, dar și în scopul de a deveni scuturi umane în viitoarele atacuri inițiate de Califatul Islamic.”

Christina – copila lui Dumnezeu

Erbil. Irak. 2015. Era noastră.

Furia jihadistă a venit ca o umbră a nopţii. Nu a mai rămas nimic. Nici biserică, nici şcoală, nici spital. Ci doar teroare şi dărâmături. Cei care au fugit, au fost „bine fugiţi”. Au rămas însă mulţi creştini, în voia lui Dumnezeu. Şi în mila Sa cea mare.

Tatăl Christinei era orb. Din acest motiv nu au fugit. Au fost „inventariaţi” de către cuceritori drept „plătitori de taxă pentru viaţă”.

Au plătit. Din preţul măgăruşului, singura lor avere. Dar nu a fost de ajuns. De lângă fusta mamei, Christina a fost urcată într-o maşină şi pierdută în nisipul deşertului irakian.

Lacrimi. Durere. Disperare. Părinţii şi comunitatea creştină au încredinţat-o lui Dumnezeu, conştienţi fiind că există posibilitatea să nu o mai vadă niciodată.

Dar Dumnezeu a avut un alt plan cu ea, pentru că şi copiii din Irak, sunt tot ai lui Dumnezeu.

După doi ani, acum în vârstă de 9 ani, Christina a fost eliberată.

De fapt, lăsată la marginea deşertului irakian. A supravieţuit şi acum este sub protecţia forţelor guvernamentale, aşa cum scrie la 13 mai 2017, Al Jazeera.com.

 Încă nu şi-a văzut părinţii. Au vorbit doar la telefon, pentru că încă nu ar fi în siguranţă în sânul familiei.

Dar s-a întors „acasă”. A avut o sanşă. Unică, poate. Pentru că, de alte mii de tinere creştine încă nu se ştie nimic. Sunt toate în mila lui Dumnezeu! Cum de altfel sunt şi copiii noştri din faţa blocului…

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s