Azi încă se fuge după preoţie. Cu toate neajunsurile posibile: parohii minuscule, noroaie până la glezne, biserici sprijinite de cer ca să nu cadă, case parohiale inexistente, cote impuse de lumânări, termenele protopopului, reviste centrale bune de pus pe foc, plătibile din salariul de subzistenţă, preotese frustrate şi copii ce vor zice mereu „tata nu îşi permite să imi cumpere acestă carte, pentru că este preot…”

Se fuge după preoţie pentru sublimul ei. Şi misiunea sa dumnezeiască. Toţi absolvenţii de teologie visăm, la un moment dat, la reverenda de mătase şi veşmântul brodat cu serafimi şi heruvimi. Apoi îţi vine să le aşezi, frumos, în cui, când îţi dai seama la ce te-ai înhămat.

Se fuge după preoţie şi din obişnuinţa studentului de la teologie: „Nu ştiu să fac altceva. Pentru asta m-am pregătit”. Vine înaintea Hristosului, să se răstignească într-o parohie uitată de lume.

Vrei să fii preot? Învăţă mai întâi că preoţia creştină este martiriu. La figurat şi în zile noastre, din ce în ce mai des, şi în sensul propriu!

Preoţia creştină, indiferent de locul sau cultura în care este astăzi practicată înseamnă, întâi de toate, jertfă. Fie că este vorba de renunţarea la confortul personal ori la timpul acordat familiei, preoţia înseamnă o renunţare la propria persoană, spre binele comunităţii.

Aşa stau lucrurile în toată lumea creştină, însă există locuri în lume în care preoţia şi demnitatea vieţii de preot te pot costa viaţa. O viaţă asumată pentru acei preoţi creştini din Siria, Irak sau Egipt, ţări în care a fi preot creştin înseamnă a fi ţintă sigură. De ce este aşa? Pentru că toate grupările islamiste doresc alungarea creştinilor din satele şi provinciile ţărilor amintite. Faptul că unii preoţi preferă să nu-şi părăsească bisericile, face ca în jurul lor să se închege comunitatea creştină. Credincioşii primesc un motiv în plus ca să lupte pentru păstrarea religiei lor în acele locuri în care, de 2000 de ani, candela credinţei nu s-a stins niciodată.

Deşi agenţiile de presă occidentale nu au fost receptive în a scrie despre drama comunităţilor creştine şi a acestor preoţi martiri, cazurile în care preoţii au fost ucişi sunt numeroase. În anul 2013 scriam despre durerea unei familii de preot din Siria. O imagine care a zguduit lumea – un preot al Bisericii Chaldeene Răsăritene, întors de la slujirea lui Dumnezeu, a găsit trupurile înjunghiate ale celor patru fii ai săi pe podeaua casei.

„Cum a făcut Dumnezeu cu Iov, cred că aşa va face şi cu mine”

La postul de televiziune libanez Al Ahram a fost prezentat un material intitulat „Imaginea care a zguduit lumea: preotul întors de la slujirea lui Dumnezeu a găsit trupurile celor patru fii ai săi pe podea”. Din imagine, deducem că bărbatul îmbrăcat în cămaşă albă, care plânge la capul celor patru trupuri însângerate, este cleric creştin. Om ce slujeşte lui Dumnezeu, ce slujeşte binele şi pacea. Întors acasă, poate cu planuri şi gânduri pentru cei patru copii ai săi, acesta a găsit o imagine pe care nu o va putea uita toată viaţa.

Informaţii prea multe nu au existat despre acest caz. Se pare că tatăl este cleric melchit al Bisericii Chaldeene, care îşi are conducerea la Mosul, Irak. În Siria, comunitatea caldeeană numără câteva mii de credincioşi aflaţi, cu precădere, în partea estică a ţării. Aceştia sunt creştini cu o evlavie deosebită şi cu o trăire aparte.

Ulterior, Al Ahram a publicat pe pagina sa de internet o ştire ce completa informaţiile. După înmormântarea celor patru fii, preotul a scris televiziunii libaneze câteva rânduri, cuvinte pornite dintr-o imensă suferinţă, dar şi dintr-o nestrămutată credinţă: „M-a încercat Dumnezeu. Dar, nu ca să reducă la tăcere vocea mea. Voi predica cuvântul lui Dumnezeu mai mult decât oricând, mai mult decât în trecut şi voi proclama credinţa noastră. Am plătit un preţ scump, un preţ mare pentru acest lucru. Dar, cum a făcut Dumnezeu cu Iov, cred că aşa va face şi cu mine. Am nădejdea asta!”.

Trei băieţi şi o fetiţă. O familie împlinită… Ce puteau să îşi mai dorească? Sănătate de la Dumnezeu şi putere de muncă. Erau într-o situaţie în care ne găsim majoritatea dintre noi. Şi, parcă deodată, totul se întoarce cu susul în jos. Tot sensul vieţii, toată nădejdea, toată dragostea şi fericirea, tot viitorul devine însângerat, pe podea…

Nebunie este răspunsul acestui preot! Dar, gândul ne duce la biblicul Iov, la domnul nostru Constantin Brâncoveanu şi familia sa, la atâtea şi atâtea familii care şi-au văzut copiii trimişi în lagărele de muncă. La Siberia comunistă, la mamele care şi-au văzut fii, în anul 1989, sub ploaia de gloanţe, la Însuşi Dumnezeu, care Şi-a văzut propriul Fiu pe Cruce, însângerat, nevinovat fiind…

Părintele acesta, lângă familia sa, este icoana lui Dumnezeu… „prin a cărui rană, noi toţi ne-am vindecat”!