Să ne revenim: păcatele preotului afectează taina preoţiei!

„(…) deşi viu, este mort”  (Apocalipsă 3, 1)

„Ridicând discul, diaconul rosteşte în taină: Preoţia ta să o pomenească Domnul Dumnezeu întru împărăţia Sa, totdeauna acum şi pururea şi în vecii vecilor.”

„Este pâinea lui Dumnezeu”, aşa auzim de multe ori, aprecieri despre preoţii noştri. Pentru unii credincioşi din satele noastre prăfuite, preotul este icoana lui Dumnezeu. A unui Dumnezeu privit, din păcate, mai mult mitologic decât teologic şi euharistic. „Este Omul lui Dumnezeu”, deşi poate multe alte bunicuţe au colţurile mai roase la psaltire şi ceaslov, decât părintele.

Ştiu o poveste ce am prins-o din zbor la o înmormântare: un părinte era de o viaţă într-o comunitate izolată de la munte. Din bună creştere şi respectare a „normelor metodologice” eclesiale, nu se prezentase în faţa credincioşilor fără reverendă. Lungă, neagră şi prăfuită de la poale în jos, o purta chiar dacă ieşea până la fântână.

S-a întâmplat că în una din zile trebuia, părinţelul, să ajungă la consfătuirea lunară de la protoierie. Călcat, ferchezuit – doar mergea la oraş, aştepta cuminte un mijloc de transport. Opreşte în staţie o maşină ce transporta material lemnos.

  • Părinte, vă ducem bucuroşi la oraş dar singurul loc liber este în spate, lângă scânduri.

Părintele acceptă oferta. Gândul îl duce însă la haina sa, gata călcată de către doamna preoteasă. Găseşte imediat soluţia – o dezbracă şi o tine pe braţe. Momentul a fost surprins de două credinciose ce sporăvoiau la margine de şanţ. Fără reverendă, l-au văzut pe părintele. Prima dată în 20 de ani.

  • Ai văzut matale, părintele nostru este om şi el! Om ca şi noi…”

Teologia de şcoală, ce am învăţat din manualele editate în anii roşii ai comunismului, ne-a infiltrat în minte, în conştiiţa comună, că păcatele personale ale preotului nu afectează taina preoţiei. Am luat-o de bună, ne-am culcat pe o ureche, ne-a intrat până şi în ADN, teoria prin care am ajuns să credem că orice am face ca persoane ecleziale, rămânem preoţi iar preoţia noastră rămâne lucrătoare şi valabilă. Valabilă până la Cer.

Poate aşa am ajuns în situaţia în care preoţii au încept să convieţuiască cu păcatele lor, cele personale. Să le accepte ca fiind ceva normal. În firea lucrurilor.

Dar nu este aşa! Suflaţi praful de pe teologia şi experienţa scrierilor dumnezeieşti părinţi şi o să observaţi o gândire cu totul şi cu totul opusă – PĂCATELE PREOŢILOR AFECTEAZĂ TAINA PREOŢIEI LOR.

Este adevărat, nu afectează validitatea tainelor săvârşite. Pe româneşte, Liturghia, botezul, mirungerea, spovedania, nunta, maslul, toate sunt 100% valide şi valabile, indiferent de vrednicia sau nevrednicia slujitorului.

Dar acest aspect nu înseamnă că păcatul clericului, nu are niciun efect asupra preoţiei sale.

Adevărat, Biserica învață că realitatea și eficacitatea Sfintelor Taine ale Bisericii realizate de preoți, nu depind de virtuțile lor personale, ci de prezența și lucrarea lui Iisus Hristos, Care acționează în Biserica Sa, prin Sfântul Duh.

Preoția este un dar al Bisericii – Trupul lui Hristos în istorie -, în slujba comunități eclesiale, iar nu un dar personal, al celui care devine preot.

În chip firesc – este şi trebuie să fie o bună si strînsă legăturã între harul preoţiei sacramentale, sfinţitoare, şi viaţa personală a clericilor. Aşa recomandă Sfântul Apostol Petru: „Păstoriţi turma lui Dumnezeu dată în paza voastră, cercetînd-o, nu cu silnicie, ci cu voie bună, după Dumnezeu, nu pentru cîstig urît, ci din dragoste. Nu ca şi cum aţi fi stăpînit peste Biserici, ci pilde făcându-vă turmei.” (I Petru 5, 2-3)

Harul lucrează totul, indiferent de vrednicia, sau nevrednicia slujitorilor Bisericii. Şi pe cel vrednic şi pe cel nevrednic, Apostolul Neamurilor îi îndeamnã: „Nu fi nepăsător de harul care este în tine” (I Tim. 4, 14).

Sfântul Ioan Hrisostom – care vede în preot pe «îngerul Domnului» – întrebat de unii, dacă „Dumnezeu îi hirotoneşte pe toţi, chiar şi pe cei nevrednici de slujirea preoţească?”, răspunde:  „Nu pe toţi îi hirotoneşte Dumnezeu, însã harul lucreazã prin toţi – chiar de ar fi şi nevrednici – pentru mîntuirea poporului.

Prin urmare, este clar din cele arătate – harul Preoţiei nu poate fi nelucrător din pricina vieţii sau nevredniciei sale, dar să nu confundăm lucrarea preoţiei cu preoţia sa, personală.

Pentru că păcatul, tot păcat se cheamă, indiferent de suntem credincioşi sau clerici. Cel hirotonit poate fi oprit pentru pricini de abateri de la buna purtare preoţească, de la săvârşirea celor sfinte.

Să mai luăm un caz – un preot hirotonit iese din motive personale din hora Bisericii şi vrea să slujească Sfintele Taine în continuare. Întreb: prin ruperea produsă, preoţia sa este vătămată? Normal, preoţia lor este afectată, tainele nu mai sunt valide de la data ruperii de sânul de maică a Bisericii. Dacă în cazul schismei preoţia lor devine nelucrătoare, oare nu este valabil şi în cazul păcatelor grave?

Păcatul este o lucrare contra firii. Depărtează de Dumnezeu, indiferent de ai epitrahil pe gât ori ba. Ce ochi poţi ridica în faţa Sfintei Mese când ceri „trimite Duhul Tău cel Sfânt peste noi şi peste aceste daruri (…)?

Păcatul nu este o fatalitate. Omul are putere să lupte împotriva lui. Cu atât mai mult preotul o poate face.

Dar să nu încurcăm borcanele – preoţia rămâne lucrătoare, tainele sunt valide, dar viaţa sa personală, preoţia sa, este vătămată de păcat.

Să ne revenim: păcatele preotului afectează taina preoţiei! Mult şi bine!

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s