Păcate. Păcate. Păcate. Despre asta vorbim la biserică. Obsesiv de mult. Și acum îmi amintesc cum la cursurile de teologie, un părinte ne îndemna: când ți se termină informația de la predică, trage-i cu păcatul. Pentru că toți facem păcate.
Toți facem și avem conștiința păcatului. Cred totuși că le vorbim prea mult credincioșilor despre căderea păcatului și prea puțin de speranța mântuirii prin jertfa Mântuitorului Iisus Hristos.
S-a vorbit mult în ultima perioadă despre păcatele tabu – cele din interiorul sistemului eclesial. Pe românește, tot păcate sunt și acestea…. Însă Biserică râmâne tot Biserică mântuitoare, indiferent de cele petrecute în viața clerului sfințit.
Sincer, prefer o Biserică lovită, rănită şi prigonită decât o Bisericii bolnavă din pricina închiderii în ea însăşi. Nu vreau o Biserică preocupată să fie în centrul atenţiei şi care ajunge să fie închisă într-o încâlceală de obsesii şi proceduri.
Lucrul de care are cea mai mare nevoie Biserica astăzi e capacitatea de a vindeca rănile şi de a reîncălzi inimile credincioşilor. Simt Biserica precum un spital de campanie după o bătălie. E inutil să-l întrebăm pe un rănit grav despre colesterol sau dacă are nivelul de zahăr foarte ridicat. Trebuie să-i vindecăm pe răniţi.
Cred că ne-am oprit la mărunțișuri. Biserica s-a închis uneori în lucruri mici, în precepte mici. Evanghelia în stare pură – Dumnezeu e mai mare decât păcatul. Poporul lui Dumnezeu vrem păstori, părinți, nu stăpâni, nici măcar funcţionari sau clerici de stat.
At
JURNAL DE MIGRANT 