Nu este slujbă mai luminoasă decât dumnezeiasca Liturghie. Cerul și pământul își dau mâna euharistic. Acum toate s-au umplut de lumină și cerul și pământul și cele de dedesupt…dă-ne nouă să ne împărtășim cu Tine mai adevărat, în ziua cea neînserată a Împărăției Tale. Mai adevărat, în sensul de mai deplin, ne arată că Euharistia este deplină când participă la ea toată Biserica. Liturghierul etiopian se deschide cu un mare adevăr – nu lipsi de la Liturghia Euharistică, căci ea nu este completă fără tine. Pe scurt, acolo unde este toată Biserica – cler și popor – acolo ne împărtășim deplin, mai adevărat, de harul lui Dumnezeu.

Chipul Bisericii – Hristos – Arhiereul cel veșnic, înconjurat de Sfinți și îngeri, este icoana Liturghiei. Arhiereul – nu este doar o icoană, și nici un simbol, el este rugătorul, slujitorul, cel care îi spune lui Dumnezeu pe Nume, în numele Bisericii ca popor al lui Dumnezeu.

Liturghia deplină este cea jertfită de Arhiereu, cel care străpunge Pâinea și varsă peste noi dragostea Răstignitului.

Da, liturghia arhierescă este luminoasă și luminată, din toate punctele de vedere. Ce simte oare un arhiereu când se află în fața poporului lui Dumnezeu, cu dicherul și tricherul în mâini și privirea la Pantocratorul din turn?

Recunoaștem, oameni suntem. Ne simțim mai bine la Liturghiile arhierești. Toate strălucesc. Inimile, dar și candelele, luminile, veșmintele, cădelnițele, fastul bizantin ce înmiresmează lumea noastră sărăcită și sărăcăcioasă. Cine spune că nu se simte un pic în cer, la o liturghie arhierească, minte. Așa este?

Am crescut printre omofoare arhierești. De când eram mic, am fost fascinat de clopoțeii sacosului arhieresc. Și de mitră. Și de cădelnițe. De fesul vișiniu al unui arhiereu care mi-a privegheat tinerețea. Un moș de doi coți și o palmă, care mi se părea cel mai înțelept om al lumii. Ioachim, Episcopul Hușilor. Îl întâlneam an de an, acasă, când venea să-și pomenească dragostea – prezbitera Ana. Dar nu despre sfinția sa vreau să zugrăvesc astazi tablou. Ci despre un om, pe care l-am descoperit departe de casă.

Londra. Liturghie cu sute de oameni. Poate peste mie. Arhiereul coboară singur, fără diaconi și însoțitori, dintr-o mașină smerită. Era luat de la gară. Singur. Cu un troller după el. Nu a dat voie nimănui să-i care bagajul. L-a așezat, a binecuvântat poporul, a adresat cuvânt de bun sosit și cu bagajul după el, a călătorit spre Altar, într-un pelerinaj ce doar un Arhiereu îl poate face.

Toate au curs liturghic corect. Și frumos. Ce mi-a rămas în suflet? La sfârșitul Liturghiei, simplu și atât de natural, arhiereul și-a dezbracat veșmintele. Singur, le-a așezat pe Sfânta Masă și a început a le împături, după tipicul dungilor călcate. Apoi a miruit mia de credincioși. Apoi a împărtășit încă o sută de copilași ce au venit în brațe părintești după apolis. Toate cu zâmbet.

Atât de natural și firesc, încât mi-am adus aminte de Sfânta simplitate. De viața cea adevărată în Hristos. Da, fast bizantin. Da, veșminte luminoase și cântări împodobite. Da, lumină și bucurie. Însă, da, nu trebuie scăpat din vedere și simțul normalitații. Un arhiereu care se dezbracă singur și își strange veșmintele la fel de singur, este semn de normalitate.

Astăzi, arhiereul care s-a dezbrăcat singur, urcă în tronul Episcopiei Hușilor. Ignatie, Episcopul Hușilor, m-a învățat la Londra normalitatea. Nădăjduiesc să o ducă și la Huși, unde este mai multă nevoie acum, mai mult ca niciodată.

Normalitate. Simplitate. Bucurie. Să răsară, Hristos, Soarele Dreptății și peste poporul lui Dumnezeu din Episcopia Hușilor. Amin.