„Ca toți să fie una” sau cum Ortodoxia nu este din jocul „A mea este cea mai…”

În seara aceasta ne-a călcat pragul biroului un tânăr penticostal. S-a ițit la icoanele noastre și la lumina caldă a candelei de pe măsuța roșie… și ne-am întins la o discuție despre Duhul Sfânt. Am plecat amândoi cu zâmbetul pe buze.

În cartier, tinerii evrei cu kipak și zulufi, jucau fotbal în șosete, în seara de sabat.

În fiecare dimineață, vecinul de birou – avem pereți de sticlă transparentă – aprinde un mic foc ritual zeului Shiva. Cu toată evlavia.

Fructe cumpărăm – cele mai bune – de la magazinul unui turc binevoitor, care știe de Baiazid și de Mircea cel de Bătrân. Poate, într-o zi vom vorbi și despre Ștefan cel Mare, ori de capul domnului Constantin.

Să mai povestim despre catolicii polonezi care se însemnează cu semnul Sfintei Cruci când trec chiar și pe lângă biserici anglicane? Până acum nu am văzut niciun român ortodox care să-L mărturisească în spațiul public pe Dumnezeul dragostei sale. Alții o fac…

În tot acest context, cum înțelegem îndemnul Mântuitorului din Evanghelie – „Ca toți să fie una”? Cum explici, fiului tău sau fiicei, că noi ortodocșii suntem Biserica cea Una și ceilalți nu prea sunt buni, nu prea se vor mântui? Cum?

Sunt conștient că este un text pentru care voi fi răstignit pe rețelele de socializare. Însă cred că cineva trebuie să ridice o provocare – pentru că problemele sunt altele – prin care trebuie să fie reconsiderată la nivel de percepție, situația în care Ortodoxia este sau va fi forțată să conviețuiască într-o lume multiculturală și pluriconfesională!

Vrem sau ba, este un context real, pe care frații noștri din diaspora îl trăiesc de ani buni. Ori se dorește să ajungem să ne învrăjbim copii și nepoții? Cu acela nu te joci. Celuilalt nu cumva să îi dai jumătate din mărul tău. Întoarce spatele, tu ești Ortodox…și altele asemenea –  Temă pentru toți. Cler, teologi din biblioteci, popor din biserici.

 

Lumea – spațiul îmbrățișării lui Dumnezeu

 

„Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis (Ioan 17, 21)”

Citim în Scripturi că, după moartea, învierea și înălţarea Domnului şi trimiterea Sfântului Duh, întemeindu-se Biserica, „toţi cei ce credeau erau laolaltă şi aveau toate de obşte” (Faptele Apostolilor 2, 44).

Între creştini era o comuniune deplină şi o dragoste puternică. Simbolul unităţii creştine era şi este cămaşa lui Hristos. Citim în Evanghelia Sfântului Ioan că, după ce L-au răstignit pe Domnul Hristos, soldaţii I-au împărţit hainele în patru, „dar cămaşa era fără cusătură, de sus ţesută în întregime. Deci au zis unii către alţii: Să n-o sfâşiem, ci să aruncăm sorţi pentru ea, a cui să fie” (Ioan 19, 23-24).

Ce n-au îndrăznit să facă soldaţii romani, păgâni, au îndrăznit mai târziu creştinii. Sfântului Petru, Arhiepiscop al Alexandriei în veacul al IV-lea, i se arată în vedenie Domnul Hristos cu cămaşa zdrenţuită, şi acesta Îl întreabă: „Mântuitorule, cine ţi-a zdrenţuit cămaşa? Arie cel fără ruşine Mi-a rupt-o! A răspuns Mântuitorul”

De la Arie până astăzi, mulți s-au lăudat cu câte un petic din cămașa credinței. Mai mic sau mai mare. În anul 1923 erau 1600 de diviziuni și culte creștine. Acum suntem aproape 40.000. Toate nuanțele, culorile, apucăturile…Și numai una nu suntem… Pe aceeași stradă, două biserici din același cult… În același imobil. Una la parter, cealaltă la etaj. Care este cea bună? Cea adevărată?

Să fi greșit Hristos? Să nu fi luat istoria, mândria și răutatea oamenilor în serios? Nu, sigur că nu! Pentru că Biserica, stâlp și temelia adevărului, Una este – cea care a păstrat linia Apostolillor. Cea care firimitură de firimitură, de la Euharistia din foișorul cel de sus, până la cea mai smerită liturghie din cel mai pierdut sat, a păstrat prezența vie și reală a Mântuitorului Hristos. Pentru că în Sfânta Ortodoxie, credința este viață și Înviere.

„Ca toți să fie una”, de două mii de ani, creştinismul – „religia iubirii”, le oferă oamenilor cel mai frumos mod de a trăi şi de a se mântui. Iubirea este darul cel mare pe care l-a adus Mântuitorul lumii. Citim în Sfânta Scriptură că primii creştini „stăruiau într-un cuget în templu şi frângând pâinea în casă, luau împreună hrana întru bucurie şi întru curăţia inimii” (Faptele Apostolilor 2,46) (…) Sfântul Apostol Ioan, vrând să-I dea o definiție lui Dumnezeu, zice: „Dumnezeu este iubire, şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el” (1 Ioan 4, 16).

În această „religie a iubirii” trăim, noi vlăstarele Ortodoxie. O Ortodoxie vie. Dar care nu mă împiedică să zâmbesc, să îmbrățișez, să fiu alături de cel în nevoie, indiferent cui aprinde dimineața candela.

 

Am două exemple

 

Siria. Damasc. Ieromonahul Basilios Nassar își făcea ascultarea liniștit în catedrala Al Mariam, când, pe stradă a fost anunțată o persoană ce avea nevoie de îngrijiri medicale urgente. A lăsat toate și i-a acordat persoanei primul ajutor. A început să se tragă, doar era în Siria. Ca să-l protejeze pe cel căzut, l-a acoperit cu trupul său. L-a acoperit pentru veșnicie. Pentru că, gloanțele s-au oprit în martirul lui Hristos, ieromonahul Basilios, iar fratele de  dedesupt a trait. Și era musulman.

Suceava. Un sat pe lângă Rădăuți. A ars casa unei familii penticostale ce este binecuvântată cu o droaie de copii. Cine a fost primul la poarta amărâților? Preotul ortodox, însoțit de parohienii săi, cu căruțele încărcate de bunuri și bunătăți cât familia încercată să își construiască o altă viață.

Pentru că „ca toți să fie una” înseamnă a fi oameni mai întâi de toate. Oameni. Doar oameni. Chipuri ale lui Dumnezeu.

Sigur, în atotștiința Sa, Hristos, îngenunchiat în Ghetismani, știa și de Apolinarie, Arie, și de Macedonie, de Nestorie și Sever al Antiohiei, de Fotie și Humbert Cardinalul, de Luter, Calvin, Charles Fox Parham, Gheorghe Bradin, Mitropolitul Glicherie sau contemporanii Ioan Preoteasa, Dogaru, Bratu, Mitropolitul de Bergamo și mai nou ceata deja dezbinată a nepomenitorilor zănatici…

Știa. De toți. Cum să nu știe. Însă mai știa ceva – Biserica cea Una va fi Una până la sfârșitul veacurilor.

Dupa cum am mai spus, rugăciunea lui Iisus nu este numai pentru Apostoli – deși în primul rând pentru ei este – ci este si pentru toți, fii din oameni!

Această rugăciune este pentru noi toți, care suntem botezați în Biserica Apostolească și care, de la Apostoli și urmașii lor, am ajuns să cunoaștem numele mântuitor al Mântuitorului Hristos. Dar nu doar pentru noi…

Domnul Iisus, chiar înainte de moartea Sa, cu doua mii de ani în urmă, S-a gândit la voi, la noi, la evreii ce băteau mingea în șosete, la fratele penticostal, la musulmanul ce îmi vinde felii de pepeni la Londra, la instalatorul polonez și la toți alții, și S-a rugat lui Dumnezeu Tatăl. Pentru toți și pentru toate. Poate nu pentru a fi una toți întru credință. Dar a fi UNA în umanitate și în omenie, sigur s-a rugat!

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s