Se trezea la patru. Nici cocoșii încă nu-și făcuseră cântarea dimineții, când ea, bâjbâia după chibrituri să-și aprindă candela. Camera se umplea de lumina binecuvântării ce se revărsa din icoana afumată. Afumată de timp. De lacrimi. De rugăciuni. Își începea cu voce caldă, aproape mistică și mistagogică, rugăciunile, de parcă ar fi fost un arhiereu al dimineții, ce-și rostea anafora peste darurile lumii.

Ce daruri? Niciodată mai puțin de o pâine nu avea pregătită pentru Liturghia în care se întâlnea cu Dumnezeul prefăcut în pâine. De regulă, era un colăcel. Împletit de cu seară și copt la ceasul de dinainte de vecernie. Așa, ca pe la Lumină Lină, îl înfășura într-un ștergar alb de câlți.

Era jertfa bunicii. Duminică de duminică. Îl punea în dreptul icoanei Maicii Domnului, apoi colăcelul era împărțit. Cu mâinile ei, rumegate de coada sapei, o proscomidie se frângea în continuarea Jertfei Celui ce se împarte și niciodată nu se sfârșește.

Se întâmpla, ca bunica să dea tot colacul unei persoane despre care știa în taină, ca i-ar bucura clipa cinei. Ori îl dăruia părintelui. Iar părintele, știa mai bine decât bunica, cui ar mângâia foamea, un smerit de colăcel…

Colăcel cu colăcel, fac o mare de colăcei. Spunea părintele Arsenie, cel de la malul mării, că americanii s-au chinuit să ajungă pe Lună, iar el cu un colăcel ajunge repede la Dumnezeu.

Ce credeți că se întâmplă cu tot ce lasă, mamele, bunicile noastre, la biserică, în sâmbetele celor adormiți, ori duminică de duminică?

Se adună și se împarte. Cui? Cui știu cei de la biserică. Și nu cred că există o parohie ortodoxă în România care să nu-și știe amărâții, bătrânii și neajutorații comunității. Colacul bunicii, cu portocala de la doamna Ana și merele de la bădia Vasile, pot fi o masa pentru un om căruia timpul bucuriei a călătorit în țara tristeților. Așa este, nu este o sumă ce să se contabilizeze, nu este un ban fizic ce trece prin mâinile părintelui – deși avem exemple nenumărate despre case ridicate, școli plătite, rețete decontate de către biserici, dar este o osteneală. O jertfă. O Liturghie a tăcerii.

24 de milioane de euro este o sumă fabuloasă. Bugetul unui minister, poate. Cârcotașii vor spune că este o sumă umflată, iar apologeții vor susține că au văzut cu ochii lor, maldărul de bani, despre care Patriarhia Română spune că s-a cheltuit pentru filantropie în anul 2018.

Impresionant, și unii și alții au dreptate. În felul lor. Primii, ating adevărul, pentru că nimeni nu stă să numere și să ofere plus de valoare la fiecare colac și la fiecare portocală, lăsate de către credincioși la biserică și apoi împărțite de către Biserică ca dar și milostenie. Până la urmă, cum s-a ajuns la estimarea fabuloasei sume cheltuită de către Biserica Ortodoxă Română pentru filantropie? Cam așa stau lucrurile: în primul rând vom scădea niște sume, nu foarte considerabile din fondurile bisericești, eparhiale, mitropolitane, banii de pe la primării și consilii județene, ONG-uri și ceva fonduri europene. Toți aceștia sunt bani la vedere. Cu acte. Pipăibili.

Dar din păcate sunt doar o parte. Partea covârșitoare sunt colacii bunicii, portocala doamnei Ana și merele bădiei Vasile. Adică ce se adună la biserică și apoi se împarte. Și dispare, fără ca să mai poată fi pipăite de către cârcotași. Apoi părintele când i se cere de la biroul de asistență socială de la protopopiat raportul cu activitatea social – filantropică, va trece ca valoare în bani tocmai, colacii, portocalele și merele amintite. Părintele protopop se va bucura că are așa preot milostiv și activ social, va aduna și el într-un dosar consistent, merele, colacii și portocala care acum au devenit cifre din cele 70 -100 de parohii, și țanțoș, va depune dosarul la sectorul social al eparhiei. Ca să afle și sfinția sa, părintele consilier social, de vrednicia protopopiatului cutare. Într-un dosar, adunate toate merele, colacii și portocalele protopopiatelor, merg pe biroul episcopului. De aici drumul este clar – Bucureștiul, ca tot lucrul corporatist.

La centru se centralizează și iată minunea – 24 de milioane de euro cheltuiți pe filantropie.

În mare, banii se văd: spitale, grădinițe, centre sociale, centre de zi, activități cu tinerii, social media bine pusă la punct, programe sociale, carte și cultură. Nimeni și nimic nu le poate contesta. Dar să nu uităm, că toate în Biserică sunt sub semnul adunării și al împărțirii. Când cei rău intenționați spun că Biserica este bogată, de fapt ne spun că noi toți, credincioșii Bisericii, suntem cei bogați. Pentru că s-au făcut din colacul bunicii, portocala doamnei Ana și merele bădiei Vasile…