Unde a greșit Adam? Este o întrebare pe care imi vine pe buze de fiecare dată când mi se umple sufletul de încercările vieții. Logica este simplă – dacă nu ar fi greșit protopărintele nostru,  eu nu eram acum nevoit să mă dau de ceasul morții. Probabil, eram la braț cu Dumnezeu prin răcoarea gradinii Raiului vorbind despre … inteligența emoțională la îngeri.

Dar nu a fost să fie așa. Ușor este a cere socoteală moșului Adam și greu a trăi noi responsabil! Și totuși, toată teologia rascumpărării, conținută în mii de pagini de teologie, am gasit-o zugravită, atat de simplu, într-un colind traditional.

Unde s-au născut colindele? Este o întrebare aflată pe buzele istoricilor, teologilor, antropologilor, lingviștilor și ale altor oameni de știință, o întrebare care are un singur răspuns – la gura sobei, în așteptare slăvitei sărbători a Nașterii Domnului.

Colindele păstrează în textul lor cele mai vechi realizări poetice românești. Sub forma versului simplu au fost cântate cele mai importante dogme ale Bisericii. Puține popoare ale lumii au înțeles atât de bine marea minune a întrupării Domnului Iisus Hristos Dumnezeu, moment ce a adus împăcarea dintre Dumnezeu și om.

Un colind din zona Bucovinei subliniază tocmai acest lucru – greșeala lui Adam s-a vindecat, a fost iertată prin nașterea dumnezeiescului Prunc:

Să te veselești om bun

Nașterea de bucurie

La mulți ani cu veselie.

Seara sfântă de Crăciun

Când S-a născut Domnul bun

Să alunge-a lumii jale

Pentru-a lui Adam greșale.

Că Adam când a greșit

Domnul de Rai l-a lipsit:

„Du-te, Adame, de la Mine,

Cum te-ai lipsit de-al tău bine”.

Dar Adam a prins a plânge

Și din gură a prins a zice:

„Raiule, grădină dulce,

Nu mă-ndur a mă mai duce.

De verdeața pomilor

De mireasma florilor

De cursul izvoarelor

De dulceața sfinților”.

Asta-i seara de Crăciun

Să te veselești om bun

Nașterea de bucurie

La mulți ani cu veselie.

Seara de Crăciun devine moment de bucurie pentru întreg universul. Deși nu a avut mari noțiuni de teologie, țăranul român a înțeles că Nașterea Domnului nu este motiv de prăznuire doar pentru noi, cei de astăzi, ci pentru toată istoria începută cu strămoșul Adam. Colindul scoate în evidență drama primului om căzut în păcat. Interesant este faptul că Adam nu îndrăznește să  mai vorbească cu Dumnezeu, ci cu grădina Raiului, ce i-a fost casă. Cu lacrimi în ochi, se desparte „de verdeața pomilor, de mireasma florilor, de cursul izvoarelor, de dulceața sfinților”.

”Milostiv și iubitor de oameni” este Dumnezeu. Și prin această iertare intrăm în firescul postului, dar și al vieții noastre de zi cu zi, care are ca țintă împlinirea unei „nostalgii a originilor”: bucuria și vederea dumnezeiască a vieții paradisiace, aceea din care au ieșit Adam și Eva. Căci după izgonirea strămoșilor noștri din Rai au urmat pocăința, lacrimile, postul…

Acesta este motivul pentru care duminica de azi poartă numele de „Izgonirea lui Adam din Rai”: pentru că drumul nostru spre Învierea Domnului e drumul pocăinței, acea pocăință care ne umple, până la urmă, de bucurie.