Ceas de vecernie. Doar candelele răspândesc liniște. Sfintele Uși se deschid. Părintele iese ca să intre cu Îngerii, la Vohodul cel Mare. Cărbunii strălucesc roșiatic în cădelniță…Biserica se umple de mireasmă… Uiți de ploaia londoneză ce-ți trece prin oase…

De mâna uriașă a părintelui, se prinde Xenia. Are câțiva anișori și un zâmbet de Rai. Câtă naturalețe! Un munte de om, părintele este grec cipriot, din urmașii lui Leonidas, o ține strâns de mână pe Xenia, un pui de român. De mână, împreună, la vohodul vecerniei, răspândesc normalitate. Simplitate. Iz de sfințenie…

Atunci când vorbim despre sfinţi sau citim vieţile acestora, noi cei de astăzi avem tendinţa de a-i considera cu nostalgie nişte persoane din vremuri adânci în care sfinţenia putea fi atinsă, ceea ce astăzi nu ar mai fi posibil. În realitate, sfinţii sunt permanent împreună cu noi ca nişte prieteni, ei se roagă pentru noi şi mijlocesc rugăciunile…