„Preotul se roagă:

Ale Tale, dintru ale tale, Ție îți aducem de toate și pentru toate.

Iar plecându-și capul, se roagă:

Iarăși aducem Ție această jertfă cuvântătoare și nesângeroasă și te rugăm și cerem și implorăm: Trimite Duhul Tău cel Sfânt peste noi și peste darurile acestea puse înainte (…) Prefăcându-le cu Duhul Tău cel Sfânt!

Diaconul (și poporul): Amin. Amin. Amin.”[1]

Miezul Liturghiei. Întâlnirea dintre Dumnezeu și om. Cerul revărsat pe pământ. Într-un cuvânt epicleza euharistică. Dacă ne împiedicăm de limba de lemn specifică teologiei, epicleza este cel mai important moment al Dumnezeieștii Liturghii.

Preotul, înconjurat de comunitate, în numele tuturor celor adunați, îndrăznește să-și ridice mâinile la Cer și să ceară coborârea Duhului Sfânt peste darurile comunității – pâine și vin. Acestea devin prin rugăciune, nu în mod simbolic, ci REAL și deplin, Trupul și Sângele Mântuitorului Iisus Hristos. Pâinea şi vinul încetează a mai fi simple elemente naturale, fără a-şi pierde însă proprietăţile lor fizice – o prefacere întru totul reală şi substanţială.

Epicleza nu este doar chemarea Duhului Sfânt. Este și venirea sa. O certitudine ce ne schimbă viață. Duhul Sfânt în Biserică nu vine doar de Rusalii, când ne înverzim de atâtea simboluri materiale. Venirea Duhului o pipăim în Euharistie. O exersăm în fiecare moment al vieții noastre.

Duhul Vieții

Ce face Duhul Sfânt printre noi, oamenii cei mici la suflet? Tocmai asta face – ne dă viață. Și nu una simbolică. Nu undeva în istorie. Nu doar de Rusalii. Nu doar când avem nevoie de un ajutor într-un impas ce ni se pare a fi capătul… Tot ceea ce are valoare veșnică în această viață, primim prin lucrarea Duhului Sfânt în viața noastră.

Cine mai crede în Duhul? Majoritatea vedem doar lumea și cele ale ei. Deschidem ochii, pășim în lume și suntem învăluiți de parcă nu am fi simțit niciodată binele din lumea lui Dumnezeu. Și de unde nu te aștepți, de nicăieri, adie Duhul. Dintr-un zâmbet. Dintr-o floare. Dintr-un tânăr ce-și face puternic Sfânta Cruce. Din gestul unui trecător de a dărui singurul covrig, deja început, unui cerșetor. Din îmbrățișarea inocentă a unul copil. Dintr-o bomboană împărțită. Suntem toți și toate, plini de Rusalii….

Alte duhuri

Din lumea Duhului până în țara duhurilor nu este departe. Nici măcar nu trebuie să te pregătești de vreo călătorie îndepărtată. Nici bilet nu-ți trebuiește. Este suficient să fii „de modă nouă”.

O realitate ce trebuie spusă apăsat este aceea că progresismul nu s-a născut în secolul al XXI-lea. Nu trebuie să fii hipster, nici măcar tatuaje nu trebuie sa ai, ori posesor de „cultură mainstream”, ca să fii progresit. Pentru că toate sunt doar duhuri ale lumii. Duhuri trecătoare. Așa cum au fost la vremea lor renascentismul, iluminismul și revoluția franceză – să ne amintim de vremurile când la Iași și la București se vorbea în bon- ton doar în limba Parisului. Duhuri au fost apoi evoluționismul, fascismul, marxismul și cumplitul comunism social. Acum este cu progresismul. S-au dus, și pulberea istoriei s-a așezat cuminte peste dosare, arhive, amintiri sfâșietoare ale crimelor săvârșite în numele „omului nou”!

Ce a rămas? Duhul Sfânt. Peste toți și peste toate.

Ne mișcăm și astăzi în mijlocul altor duhuri. Ba covidul, ba recesiunea economică, noile antene 5G, „virușii ucigași”, dictaturile… medicale, „arestul la domiciliu”, evitarea bisericii din motive de… igienă, toate ne sunt lecții. Sunt la modă sloganul, revolta, vocalitatea mediatică. Dacă privim la mesajul black lives matter din aceste zile, nu este cu nimic diferit de cel al Eteriei grecești sau cu cel al revoluțiilor din Franța sau Rusia pe atunci încă țaristă. Răscolesc lumea, întorc totul cu fundul în jos. Și apoi se duc la somn. Pentru că sunt doar duhuri și obosesc mestecând istoria. Somn ușor.

Omul duhurilor, oricât de mult ar „evolua”, nu va înceta să urzească noi și alte forme de moarte. Să fie moartea atât de atrăgătoare astăzi în lumea duhurilor?

Noi iubim viața. Cu tot ce aduce ea. Creștinul este omul Vieții și omul Duhului Sfânt. Poate în cel din urmă ceas, din dragoste, ar trebui să ne rugăm că să priceapă și toți martorii progresismului românesc actual: și usr-iști, și caramitrii și moisii și ctp-iștii, că nu le suntem dușmani, noi oamenii lui Dumnezeu. Nu urâm progresul. Punem și noi umărul. Dar în măsura eticii, al bunului simț și al respectului pentru fiecare făptură umană, chip al lui Dumnezeu.

Suntem urmașii Răstignitului și la nevoie, dacă nu va fi o altă soluție, ne vom și răstigni.

Dar până atunci îi vom iubi. Și după. Cum și Dumnezeu îi iubește și zâmbește cu drag la fiecare postare și ieșire în presă, scrâșnind precum Vidma lui Ivan Turbincă.

Duhuri. Doar duhuri. Trecătoare cum au fost și altele. Nici măcar Ginghis Han, Napoleon, Stalin, Hitler, Mao sau Hrusciov și ideiile lor, nu au veșnicie. Un singur Duh este veșnic. Duhul vieții!

Diaconul (și poporul): Amin. Amin. Amin

 

[1] Liturghierul, București, 1927, p. 135