Sfântul căruia îi plăceau bomboanele. Ioan Gură de Aur

„Îmi place să…”. Aşa ne începem de multe ori prezentarea. Când ni se cere să vorbim despre noi, apelăm la plăcerile noastre, pentru că ele ne reprezintă cel mai bine.

În plan profesional vorbim despre ce ne place să facem, ce ne-a plăcut să facem până în acel moment. „Îmi place să” este cartea noastră de vizită, pentru că trăim în ţara lui „Îmi place să”.

Îl trecem şi în CV, la ultima rubrică, de acolo de unde viitorii angajatori află dacă suntem pliabili pe postul vacant.

Dar pentru creștini „îmi place să…” cum sună?

Ascetica şi Mistica, experiența monahală a pustiului, nu prea este de acord cu acestă formulă. Pentru că „îmi place să…” ne duce cu gândul, pe noi dependenții de confort, la plăcerea fizică. Exclusiv.

„Îmi place să trăiesc emoția necunoscutului cu mare intensitate, să mă bucur de fiecare rază de soare… Îmi place să-mi trăiesc visele pentru că ele ne fac să fim plini de viața…Îmi place să aflu totul despre conviețuirea omului cu natura… Îmi place să călătoresc pentru simplul fapt că mă ajută să evadez din monotonia vieții. Şi de ce nu, îmi place să mă rog…”

Sunt discursuri ce le auzim zilnic. Ce este rău în ele? Găsiți vreo urmă a păcatului?

Nu. Pentru că şi plăcerea a fost creată tot de către Dumnezeu. Credeţi că Doamne, Doamne, ne-a dăruit aşa, la întâmplare endorfinele?

Eu încă mă mai minunez de taina ce o port în mine. Niște „grăuncioare” care nici nu se văd cu ochiul liber mă fac, aşa deodată, la un semn, să zâmbesc şi să zic „se poate, viața este frumoasă”…

De ce ne plac dulciurile? Mecanismul este destul de simplu: zaharul induce prin multiple reacții chimice care au loc în creier, la eliberarea endorfinelor. Din păcate, senzaţia de fericire este de scurtă durată. Pe măsura ce glicemia scade, apare şi starea de golire. Chiar şi cea sufletească.

 

Plăcerea a fost plămădită în Rai

 

Da, plăcerea a fost creată de către Dumnezeu.

A mânca, a bea, a te bucura. plăcerea de a admira natura, de a cânta sau ce vă mai vine în minte, în forma lor naturală, s-au născut în Eden, odată cu primii oameni. Dar a apărut și păcatul. Tot dintr-o plăcere…şi a fost pervertită. Dar nu toată plăcerea. Pentru că trebuie să facem diferența între plăcerea ce aduce bucurie şi plăcerea ce te golește pe interior. Chiar şi pe exterior.

În mintea noastră câteodată prea habotnică, Sfinţii nu au avut plăceri. Doar virtuţi.

Aşa ne place, câteodată să le adaptăm după propriile noastre concepţii până şi vieţile sfinţilor. Le facem mai serioase decât ni se par la prima vedere. Sigur este o scăpare a copistului, sau a povestitorului, ne spunem cu acrivie.

Sfântului Ioan Gură de Aur, lauda Orientului, cel mai mare predicator creștin din toate timpurile. Da, lui îi plăceau bomboanele. Da, aţi citit bine. Proclu, viitorul Patriarh al Constantinopolului şi primul biograf al Sfântului, ne povestește faptul că în perioada antiohiană, preot fiind, Ioan avea mereu în buzunarul hainei sale câteva bomboane cu miere de albine. Pentru că îi plăceau foarte mult.

Vă daţi seama, postitorul postitorilor, avea o plăcere. Şi nu i s-a socotit păcat. Pentru că era o plăcere aducătoare de bucurie. La câţi copii din Antiohia secolului al IV-lea oare nu a împărțit Sfântul din bomboanele sale?

La ce bun să mănânci singur o bomboană? Vă amintiți din copilărie? Ce duceam la scoală de ziua nostră? Nu, nu ne făceau părinții petreceri organizate la vaporaşul de la Mc. D.

Da, era banala pungă de bomboane. Şi tare mai erau bune.

 

De la o bomboană s-a născut o adevărată teologie socială

 

Pentru că a împărți este adevărata bucurie. Aşa cum a făcut şi Sfântul Ioan Hrisostom. A rămas în istoria şi viața Bisericii pentru multe: pentru dumnezeiasca Liturghie[1], pentru predica sa valabilă şi astăzi, pentru opera sa care din păcate nu este tradusă toată în limba română, pentru Sfintele sale Moaşte, pentru minunile ce până astăzi le pipăim.

Însă ceva îl deosebeşte – a fost supranumit „ambasadorul săracilor”, „apostolul al carităţii”. A fost teologul milosteniei – scară sigură către Împărăția lui Dumnezeu.

De unde credeţi că a început toată această trăire şi gândire socială? Eu cred că de la bomboane „i se trage”. Pentru că a ştiut să împartă!

[1] Vă rog să mă iertați pentru acestă adnotare, dar mă mănâncă degetele de la informația conform căreia Sfântul Ioan ar fi autorul dumnezeieștii Liturghii savârșită în ritul bizantin al Bisericii Ortodoxe. Este a Sfântului Ioan pentru că el a adus-o în Constantinopol. Forma acesta textuală exista de mult timp în Antiohia Siriei. Există chiar şi un text mai vechi, care seamană izbitor cu cea a Sfântului, text cunoscut în tradiţia siriană drept Liturghia celor Doisprezece Apostoli. Ce a făcut Sfântul? A luat textul antiohian deja alcătuit, ce curgea din timpul Apostolilor, l-a sistematizat  – în sensul că l-a adaptat teologiei antiohiene şi l-a luat cu dânsul la Constantinopol când a fost numit Arhiepiscop al Capitalei. Atât. Nu a compus nimic.

Un gând despre “Sfântul căruia îi plăceau bomboanele. Ioan Gură de Aur

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s