Liturghia din livada cu cireșe amare

Lumina abia se zărește, o poți ghici prin ferestrele bisericuței ce-și face curând mia de ani de când este casă a lui Dumnezeu în nordul Londrei. Totul se face în mare taină. Unii pe străduțele sufocate de atâta verde, alții pe cărările din cimitirul aproape abandonat, alții de prin dos, rânduri, rânduri, nu mai mulți de doi – trei o dată, trec pragul bisericii, la ore la care doar păsările cântă. De cum treci pragul bisericuței, sufletul ți se odihnește. Ai ajuns acasă. Nu are ce să se mai întâmple rău. Mai sunt și alți creștini ce se roagă pe la icoane. De pace. De bine. De dragoste și de Liturghie care să nu se mai oprească niciodată.

La ușă este paznic. Un creștin cu suflet bun, dar pe care nu ai vrea să-l superi. Ostiarii din vechime. Aceia din vechime aveau stihare și orare. Acesta are doar telefonul în mână. La semnul părintelui, el închide și deschide ușa. Ca la Împărăție. Împărăția lui Dumnezeu, acolo unde Mirele vine și se ascunde în Pâine și în Vin. La Epicleză poți să auzi cum îți crește părul. Inima îți stă când un ciocănit revine și a doua oară și a treia oară în ușa lui Dumnezeu. Sunt și alți creștini. Pe la Tatăl Nostru, părintele face semn, ușa se deschide și intră lumină. Și câțiva creștini. în liniște se împărtășesc. Mulți, dacă nu majoritatea.

Socializare după Liturghie? Doar din priviri. Este de ajuns. În aceeiași formulă, doi câte doi sau trei câte trei, ies din biserică „nimic zicând”. Ca la Liturghia celor mai înainte sfințite. Toți suntem bucuroși de darul Liturghiei. De când cu izolarea, o trăiești ca pe ultima. Sau măcar așa ar trebui.

În stația de autobuz Dumnezeu mi se arată dintr-un cireș sălbatic, precum lui Moise din rug. O mână deja este mânjită de dulcele amar al cireșelor negre. Aș vrea să mă opresc din mâncat dar nu pot. Cu ochii la ușa omului aflată la doi pași de cireș, îmi dau seama că cireșele negre poartă o taină în carnea lor. Dulceață și amărăciune. Durere și bucurie. Ca și cum ai dori să te plângi de greul vieţii dar vrei totuși să trăiești până la 100 de ani. Toate într-o cireașă amară.

Drama Liturghiei la vremea covidului ne-a fost multora dintre noi precum gustarea dintr-un bol cu cireșe amare. Dulce și amar la un loc ne-a fost sau încă ne este privarea sau restricțiile aduse de noile schimbări sociale.

Dulcele cireșei

Ortodocșii, mereu am suspinat după Liturghia primelor veacuri creștine. La catacombe, la împărtășirea continuă, la simplitatea ritualurilor încă nebizantinizate, la puritatea sufletelor primilor creștini, teologia părinților din veacul de aur. Câți dintre noi nu am fi vrut să fim în Antiohia sau în Constantinopol, concetățeni cu Sfântul Ioan Gură de Aur?

He, he, ce cuvioși am fi fost și cât de frumos am fi trăit…

Dar câți dintre noi ne dăm seama de responsabilitatea de a fi creștin în acele timpuri? Câți dintre noi, ne-am fi văzut la timp de păcătuire, scoși de la Liturghie și ținuți la ușă cu cei care făceau pocăință publică și cu cei încă nebotezați? Acum ni se pare că avem un drept al nostru de a fi cu credincioșii și nici măcar nu ne închipuim că cineva ar avea curajul să ne scoată de mânuță afară când Duhul se pogoară „peste toți și peste toate”.

Ieșiți cei care nu vă puteți ruga

„Toți se ridică în picioare.

Diaconul: Să cerem înger de pace, gânduri curate și pașnice!

Preotul: Pace tuturor!

Poporul: Și duhului tău!

Diaconul: Să se sărute toți care vor să aducă daruri!

Diaconul: Ieșiți cei care nu vă puteți ruga!

Diaconul: Recunoașteți-vă întreolaltă! Să stăm bine, să stăm drepți!

Preotul: Harul Domnului Iisus Hristos….”

Firește, „ Ieșiți cei care nu vă puteți ruga!” se referă doar la cei care nu puteau primi din anumite motive dumnezeiasca Euharistie. Pentru că în timpul Sfântului Ioan Gură de Aur, creștin era cel care se împărtășea, participând cu adevărat la viața Bisericii.

Cele amare ale cireșei

Toată nebunia pe care am trăit-o s-a alinat ca un prunc la sânul maicii sale odată cu participarea la primele dumnezeiești Liturghii. A fost gustul dulce al cireșei. Dar tot din același fruct ne-a izvorât și partea cea amară, doar așa se numesc – cireșe amare.

Ne-am mulțumit cu degetul întins de către stăpânire, atunci când ne-au deschis bisericile și ne-au permis participarea la Liturghie, când de fapt ei ne-au luat toată mâna. Proprie și a noastră de la Hristos și de la Apostoli. Am acceptat distanțe sociale și măști a la Alibaba, dar ne luăm Euharistia pe furiș. De parcă nu este Viața noastră în Potir. Suntem mulțumiți că autoritățile închid ochii iar noi, pe la colțuri, în bisericile de la sate ori în cele din cartiere, ne putem împărtăși. Compromis? Acord tacit?

Mai trist este faptul că ne complacem și ni se pare chiar teologic divorțul dintre Euharistie și Liturghie. Ca orice divorț este dureros și lasă urme irecuperabile. Acest lucru a devenit posibil în mintea credincioșilor când Euharistia a devenit un pisc înalt și un premiu în exercițiul individual. O alergare la maratonul egoismului. Vom deveni în curând, dacă nu și suntem, spectatori pasivi al unui rit clericalizat, în care preotul și cântăreții sunt actorii din rolurile principale, piesă transmisă și on-line, iar noi, cuminți spectatori. Când să aplaudăm? După apolis?

A trecut de mult 1 iunie 2020 și nu avem încă o rezoluție asupra modului împărtășirii, deși în majoritatea bisericilor din țară și din diaspora preoții cu sânge de mucenic își împărtășesc doritorii de dumnezeire.

Ezitarea Sinodului Sfintei Biserici de a da un răspuns asupra modului de împărtășire este una reală. Nu se uită însă peste gard, la situația ortodocșilor din diaspora, unde oferirea Euharistiei cu lingurița este în vizorul autorităților străine ca factor cu risc mare de răspândire a anumitor boli. Preferăm, poate, să ne prindă vremuri viitoare la fel de nepregătiți, precum iarnă pe autoritățile române luate prin surprindere la mijlocul lui februarie de iarna „timpurie”. Și nu facem mare lucru.

Știm preoți, care din inițiativă proprie, care chiar dacă nu este Joia cea Mare, mai scot un Agneț, cât un prunc de mic, îl sfărâmă împărțindu-L în firimituri de viață și îl pun în cămara cea ascunsă a Chivotului – să fie pe când nu va mai fi Liturghie. Și ne strânge în spate, doar gândul la alte zeci de săptămâni fără de micul dejun dumnezeiesc.

Dulce și amar. Dulcele Învierii și amarul omenescului. Peste toți și peste toate, mila lui Dumnezeu. Ce poți face într-o livadă cu cireșe amare, după ce te saturi? Strângem pentru dulceață… Dulceață de cireșe amare.

2 gânduri despre “Liturghia din livada cu cireșe amare

  1. ThePilgrim zice:

    Raspunsul la modul de imparasire a fost dat de greci.Noi am cerut parerea fratilor nostri in timpuri ‘pandemice’ si am primit raspuns.Acelasi raspuns l-a dat si Pr Efrem Vatopedinul in intalnirea pe Zoom /YouTube de la Iasi : Traditia .
    Se pare ca unii se straduiesc sa vada Traditia din punct de vedere istoric.Daca e asa intreb si eu ‘cum se impartaseau copiii in Biserica primara?’
    Se doreste ca Sinodul sa arunce o privire peste gard in Diaspora si sa faca ce? Sa binecuvinteze o impartasire ‘ canonica ‘ (ca deh ! asa se practica in Sfintul Munte ).Personal m-am impartasit la Sfinta Manastire Vatoped si nu am vazut cele mentionate.
    Se cere o binecuvintare la necredinta ca apoi sa se dea vina tot pe sinod (episcop).Cei ce cer astfel de bimecuvintari vor sa doarma linistiti somnul ‘ascultarii’ .
    Am observat in medium online cum acesti aparatori ai ascultarii (Manastirea Mull) ii numeste pe cei credinciosi drept smintitori ai aproapelui cu mai putina credinta ,smintitori ai aproapelui ca saruta icoanele ,smintitori ai aproapelui ca nu poarta masca,smintitori ca se impartasesc cu aceeasi lingurita si astfel ii indeparteaza de Hristos .Tot in acelasi context al ‘neascultarii’ de episcop prin cele recomandate ‘smintitorii’ (aduca cei fideli Traditiei) se autoexclud din Biserica .E un fel de anatema sub forma corectitudinii politice.
    Un alt apologet al OMS este Pr. Mihalache.
    Ii mentionez aici fara a ii judeca pe ei ca persoana ,ci sa arat actiunile lor .Le doresc sa iasa din mediul online si sa nu mai aduca prejudicii crestinilor.
    Se doreste o hotarire a unui Sinod dar uitam ca si Sinodul poate gresi.Sa nu uitam ca Sfintul Ioan Gura de Aur de un sinod a fost judecat.Pina si cel mai apropiat al sau semnase hotarirea de exilare.
    Se pare ca tot mai mult se cere o inchinare in duh .Nu sint sigur ca si in Adevar .Procesiune cu sfintele moaste fara ca aceasta sa fie insotita de credinciosi ,fara ca acestia sa ingenuncheze si sa sarute cu nadejde trupurile sfintilor .
    Oare aceasta este inchinarea cea datatoare de nadejde?

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s