Peste toate se așternuse tăcerea serii reci de primăvară. Nu era o tăcere din aceea transparentă, care să te invite sa te alături liniștii. Era o tăcere indiferentă. Rece, amestecată cu singurătatea marelui oraș în care fiecare trăiește mai întâi și mai întâi, doar pentru el. Pe cărare se aud pași. La fel de reci precum tăcerea deja așternută. Câte unul, câte doi, pe mai multe cărări, printre cruci și copaci, își fac loc, prin întuneric, creștinii. Creștini cu dor de Liturghie. Cu dor de Lumină, în tot întunericul adus de către pandemie.

O ușă încuiată se deschide. Cu sunet de împărăție. Câteva lumânări pâlpâie, luminând tainic chipul stăpânului casei – un Chip de durere răstignită care încălzește totul în jur.

„Acum toate s-au umplut de lumină” are cu adevărat acum un înțeles, deși întunericul fizic persistă și va persista toată slujba. Dar ce mai conteză? Suntem acasă. În brațele Tatălui. Acolo unde ne este cel mai bine, acolo unde ai sentimentul și trăirea că nimic rău nu se mai poate întâmpla.

Trăiești ceea ce ai citit, odată, prin cărți. Și nu-ți vine să crezi că a trebuit să ne învețe pandemia și restricțiile sale, că Liturghia este taina curățirii, a luminării, a facerii viu a omului. Taina în care simți iubirea ce nu va eșua vreodată. Taina ridicării omului lipsit de ajutor, abătut și stors de toate lacrimile posibil aflate în rezervorul sufletului său.

… Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte, Sfânta Jertfă cu pace a o aduce, rostește cu glas de Rai, omul cu suflet de slujitor, risipind tăcerea cea rece.

Dar câți (mai) stăm? Câți (mai) luăm aminte? Câți (mai) rămânem cu adevărat?

Umilință. Înfrângere. Deznădejde. Poate și ură? Ce putem ști noi despre cele petrecute în sufletul fiului pe care noi, an de an, îl osândim ca fiind „risipitor”?  El, care odinioară era cel care avea ceva din domnia boieroasă a tatălui său, arăta acum mai rău decât argații.

Rob. Slugă. Un om căzut. Tocmai el, Preaiubitul…

Cu cât a fugit mai departe de casa părintească, locul unde sălășluiește Dumnezeu, cu atât mai slab a auzit în conștiință glasul celui ce îl striga neîncetat: „Preaiubitule.”

Tăcere. O tăcere apăsătoare în care auzea cum îi creștea până și părul. Iar cu tăcerea a venit și singurătatea. Este năucitor sentimentul că ești singur și al nimănui. Complet străin, cineva care nu primește de nicăieri nici măcar un mic un semn de recunoaștere. Atunci când toți refuzau să-i dea de mâncare din cea a porcilor, a înțeles că nu mai era socotit o ființa umană.

A realizat că era jos. Mult prea jos. Și a mai realizat ceva – că pe toate le pătimește pentru răzvrătirea sa. Acel „dă-mi”, nu a fost altceva decât chip al răzvărtirii lui Adam din grădina Raiului. Păcatul originar miroase a răzvrătire. Ceva nou în lume? Nimic altceva decât răzvrătirea care ne plasează acum și pe mine, pe noi, departe de pomul vieții, căzuți. Jos. Mult prea jos…

… Dar, totuşi, pentru iubirea Ta de oameni cea negrăită şi nemăsurată, fără mutare şi fără schimbare Te-ai făcut om, şi Arhiereu al nostru Te-ai făcut….

… Tu din nefiinţă la fiinţă ne-ai adus pe noi, şi căzând noi, iarăşi ne-ai ridicat şi nu Te-ai depărtat, toate făcându-le, până ce ne-ai suit la cer şi ne-ai dăruit împărăţia Ta ce va să fie….

Liturghia este tocmai momentul încetării marii noastre răzvrătiri. Răzvrătirea, așa cum este ea, de la Adam încoace, se topește toată în clipele Liturghiei. Nu există „prea jos” atât timp cât mai există viață în noi. Pentru că Dumnezeu este Tatăl care nu se depărtează niciodată. Zâmbește cu drag la toate răzvrătirile noastre. La toate ușile pe care I le trântim în nas, rămâne același îndrăgostit. Indiferent de dezastrul și hăul căderii noastre, El rămâne. Statornic. Cu ochii la drumul gol, plin de colb. Aceasta este cea mai mare calitate a Lui, dincolo de toate numirile și însușirile pe care I le dăm noi prin manuale de școală. Veșnic, necuprins, atotprezent ori nematerial? Dumnezeu – El este doar cel CEL CARE RĂMÂNE.

Tatăl nu și-a tras niciodată mâinile înapoi. Nici în buzunar nu le-a băgat, fluierând a nepăsare. Până la sfârșit ne-a iubit, fără a avea vreo garanție despre capătul așteptării Sale. Sau dacă așteptarea se va termina vreodată. Nu a căutat sa își dea altuia binecuvântarea. La fel cum nu a încetat vreodată să-și considere fiul cel plecat departe, drept „Preaiubitul”. De fapt, l-a iubit cu aceeași iubire cu care i-a redat libertatea, atunci când fiul, nebunește, a căutat-o.

… Căci Tu ai iubit lumea Ta atât de mult încât pe Unul-Născut Fiul Tău L-ai dat, ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Şi Acesta venind şi toată rânduiala cea pentru noi plinind, în noaptea întru care a fost vândut şi mai vârtos Însuşi pe Sine S-a dat pentru viaţa lumii…

Tocmai iubirea i-a permis tatălui să-și calce pe inimă și să-i lase ușa deschisă fiului aflat în căutarea propriei sale vieți. O iubire răstignită – știi, simți, că alegerea iubitului nu va aduce ceva bun în viața sa. Dar alegi să-ți răstignești cuvintele și spusele într-o dragoste ce te însângerează tot pe dinlăuntru.

 Zâmbești. Și deschizi ușa. Pe care nu o vei mai încuia niciodată.

Tocmai aici se dezvăluie misterul propriei noastre vieți – suntem iubiți cu aceeași măsură în care suntem liberi să plecăm. Să revenim. Apoi iarăși să plecăm și știe Domnul dacă vom mai reveni vreodată…

Dar El este Cel care rămâne. Așa cum ne suntem, schimbători și nestatornici, El își transformă brațele sale în alinare. De fiecare dată, indiferent de numărul căderilor noastre. De parcă aceste brațe au fost întotdeauna întinse – o icoană a unui tată care nu se satură să aștepte. 

Tatăl, Hristosul cel frânt și făcut firimituri, rămâne cu brațele deschise ca să ne primească în odihna pieptului Său, acolo unde ne va șopti mereu și necondiționat: „întotdeuna tu vei fi Preaiubitul!”

… Ale Tale dintru ale Tale, Ţie Ţi-aducem de toate şi pentru toate… Nimic nu mai contează. Suntem acasă.