Sfântul Neculai cel Sărac – o biserică dispărută din capitala Moldovei

Suntem la sfârşitul secolului al XIX-lea, într-o capitală ce devenea, de la zi la zi, mai cosmopolită. Iaşul acestei perioade era în fruntea afirmărilor ştiinţifice, culturale şi educaţionale. De ceva timp, aici funcţiona o Academie domnească. Aici se plămădise prima Universitate din ţara noastră, iar Teatrul Naţional îşi deschisese porţile pentru public. În acest context, viaţa culturală şi socială s-a mutat de pe Uliţa Mare (actualul pietonal Ştefan cel Mare şi Sfânt) pe o altă arteră – Uliţa Sârbească (strada Lăpuşneanu). Numită aşa după comercianţii de origine slavă, care se stabiliseră în această parte a oraşului, strada era, ca şi astăzi, locul plimbărilor duminicale.

Magazine vestite, cofetăria elveţiană Tuffli, cofetăria italiană Passini, prăvălii de lux, băcănia Ermacov, grădina Corso şi Hala de Bere, în care răsuna taraful condus de Ionică Barbu, nepotul vestitului Barbu Lăutaru – erau doar o parte dintre atracţiile Uliţei Sârbeşti. La toată această frământare socială era martoră o biserică despre care mulţi dintre noi nici n-am ştiut, până acum, că a existat. La capătul uliţei, undeva între actuala Casă de Cultură a Studenţilor şi pasajul aflat astăzi în construcţie, străjuia una dintre cele mai vechi biserici din oraşul nostru. Un paradox! În cea mai luxoasă şi bogată zonă a capitalei Moldovei, biserica era cunoscută în epocă drept Sfântul Neculai cel sărac.

Biserica săracilor de la capătul oraşului

Poporul o numise aşa, pentru a o deosebi de biserica bogaţilor – cea domnească, a Sfântului Nicolae, prima catedrală mitropolitană de la Iaşi. Avea acest nume pentru că, la momentul ctitoririi, era situată la marginea nordică a oraşului, unde se aşezaseră calicii sau sărăcimea capitalei Moldovei. Începuturile bisericii sunt legate de apariţia mahalalei Muntenimii. Aici, pârcălabul Luca al Chişinăului a ridicat o biserică „întru cinstea făcătorului de minuni, Ierarh, Neculai, pe Uliţa cea de afară”, aşa cum reiese dintr-un act de cancelarie domnească, de la sfârşitul secolului al XVII-lea.

Anul fondării bisericii nu se cunoaşte cu exactitate. Prima atestare documentară apare într-un document din 1 iunie 1690 prin care „Grigore fuştaşul cu soţia lui, Damaschina, dăruiesc un loc de casă, pe Uliţa din afara la sfânta besearică la Sfântu Neculaiu care iaste făcută de Luca parcalabul de Chişinău”. Acestă biserică era construită din lemn, aşa cum reiese din cercetarea făcută de mitropolitul Veniamin Costachi asupra bisericilor din capitala Moldovei. Documentul pomenea despre biserica „Sfântului Neculai din Muntenime, ce se află în mare pagubă şi stricare”.

În anul 1804, biserica se afla într-o ruină totală. Pentru că majoritatea închinătorilor erau săraci, soluţia a fost preluarea ei de către o familie boierească. În acest context, boierul Manolache Balş a rezidit-o din temelie, după planurile bisericii Sfinţii Teodori, devenind astfel una din cele mai frumoase biserici ieşene. În aceeaşi perioadă, familia Balş a preluat o parte din terenul bisericii şi din cimitirul ce o înconjura, pentru a construi acolo o reşedinţă. Aşa a apărut în istorie Palatul Beldiman sau Casa Balş, construit în anul 1807, aproximativ în aceeaşi perioadă cu biserica Sfântului Nicolae.

Dărâmată în scopul restaurării şi dispărută pentru totdeauna

După rezidirea ei de către familia Balş, ctitoria a devenit principala biserică a zonei de nord a oraşului aflat în plină dezvoltare. Înfiinţarea Universităţii, deschiderea străzii Lăpuşneanu, apropierea de sediul Societăţii Junimea, toate i-au sporit popularitatea bisericii aflate, odinioară, la marginea oraşului. Însă, istoria şi-a lăsat amprenta asupra ei. Cutremurul din anul 1849, apoi nenumărate incendii au adus-o din nou un ruină, după aproape un secol. Descendenţii familiei Balş, protectori ai bisericii, dispăruseră, iar palatul de lângă locaşul de cult era acum sediul clubului hipic de pariuri Jockey Club.

Cu toată opoziţia clericilor slujitori, în anul 1908, Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice a semnat un ordin de refacere totală a bisericii Sfântului Nicolae. Acesta a fost dărâmată până la temelie în anul 1913, cu scopul de a fi reconstruită – sub coordonarea unui arhitect german. Tezaurul acestei biserici a fost mutat la biserica Mitocul Maicilor, iar catapeteasma a fost donată bisericii Sfântul Gheorghe din satul Româneşti, judeţul Iaşi – acolo unde se păstrează până astăzi.

Lucrările au început în anul următor, dar au fost încetate la scurt timp, din cauza intrării României pe frontul Primului Război Mondial. După război nu au mai existat fonduri. La puţin timp şi Palatul Beldiman, construcţie alăturată – a fost şi el dărâmat.

Casa de Cultură a Studenţilor – pe pământul bisericii Sfântul Nicolae

În perioada interbelică, pe locul bisericii şi al palatului a fost organizat un parc şi o grădină publică. După instaurarea comunismului, acel spaţiu a fost ales pentru ridicarea unei mega construcţii dedicată tinerilor activişti de partid. Între anii 1960 şi 1962 a fost construită, sub conducerea inginerului Norbert Zilberman, Casa de Cultură a Tineretului sau Casa Tineretului, devenită apoi Casa de Cultură a Tineretului şi Studenţilor. Mărturiile muncitorilor de pe şantierul megastructurii vorbesc despre descoperirea a numeroase morminte, unele chiar ale unor preoţi, ale căror veşminte erau întregi. Autorităţile comuniste le-au astupat repede, turnând peste ele tone de beton.

Astăzi, prea puţini conştientizăm. Casa Studenţilor are sub ea locul unui cimitir şi al unui Altar al lui Dumnezeu. În anul 2012, când au fost efectuate primele săpături la pasajul de la Fundaţie, au fost găsite mărturii arheologice – subiect al disputelor între specialişti. Au fost expuse mai multe teze, însă prea puţini s-au gândit că ruinele ar putea să aparţină bisericii Sfântul Nicolae.

De ce este importantă această biserică dispărută? Pentru că, pe lângă încărcătura duhovnicească, ea reprezintă un important reper pentru dezvoltarea oraşului. Aflată în momentul ridicării la marginea Iaşilor, se poate observa cum aşezarea s-a extins către nord. Cu toate că acest locaş nu mai există astăzi, el nu trebuie dat uitării. Datoria noastră este aceea de a reînvia şi de a reda valorile trecutului, moştenire pentru nepoţii noştri.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s