Postul cel Mare – între umbră şi lumină. Necesitatea schimbării veșmintelor și acoperămintelor liturgice

Orice persoană care a participat cel puţin o dată la o slujbă ortodoxă a remarcat, cu siguranţă, frumuseţea şi solemnitatea veşmintelor liturgice. Diversitatea culorilor face parte din simbolismul Bisericii şi are un impact puternic asupra credincioşilor. Îmbinarea dintre culoare şi sunet, icoană, veşmânt şi imn, totul într-o simfonie mistică, sfântă, duce cu gândul la o altă lume, o fărâmă şi o pregustare din Împărăţia lui Dumnezeu.

Atmosfera liturgică a fost subliniată foarte frumos în exclamaţia delegaţiei ruse prezente în timpul dumnezeieştii Liturghii din Marea Biserică din Constantinopol: „Am văzut cerul pe pământ şi nu mai ştiam dacă ne aflam în cer, ori pe pământ… şi ne-am convins că acolo locuieşte Dumnezeu, în mijlocul oamenilor şi slujba lor este mai minunată decât a oricărei alte ţări”, aşa cum subliniază cronica lui Nestor, din secolul al X-lea. Ce au văzut ruşii încă necreştini în Constantinopol? Tocmai simfonia dintre gest, culoare şi imn, strâns unite în slăvirea lui Dumnezeu.

Fastul liturgic, armonia imnelor, lumina diafană şi căldura spirituală a icoanelor, parfumul înmiresmat al tămâiei, prezenţa tainică a Sfinţilor şi a Îngerilor în Sfânta Liturghie relevă universul spiritual în care se realizează marea întâlnire dintre Dumnezeu, om şi cosmos. În cuvinte simple sunt elemente trăite şi înţelese dincolo de simbolistica lor acordată de către teologie. Icoane, veşminte, acoperăminte – toate la un loc formează atmosfera liturgică. Prin acestea, în mod fizic, credinciosul înţelege că nu se află într-un loc obişnuit, ci la Biserică, antecamera Împărăţiei lui Dumnezeu, un colţişor de rai. Această atmosferă o găsim pe toată perioadă anului liturgic în bisericile noastre. Însă, ceva se modifică într-o  anumită perioadă, în care totul ia altă logică – Postul cel Mare.

Postul Păresimilor, mediul văzut al pocăinţei

Postul Mare este unul dintre cele mai frumoase răstimpuri liturgice ale anului bisericesc, în care suntem chemaţi la pocăinţă şi postire intensă, la înmulţire a rugăciunii. Este singura perioadă din an în care, în cultul Bisericii, se întrevede caracterul penitenţial, de pocăinţă. În tot acest timp, întreg spaţiul eclezial se preface: de la rânduiala slujbelor, până la culoarea veşmintelor şi tonurile muzicii liturgice, toate deprind o altă logică. Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul, Pavecerniţa Mare şi Liturghia Darurilor reprezintă note caracteristice ale acestei perioade liturgice.

Din punct de vedere istoric, vorbim despre câştigarea „luptei” de către ritul monahal caracteristic comunităţilor din Siria şi Egipt, împotriva fastului bizantin al Marii Biserici. Perioada Triodului devine răstimpul în care în slujbele bisericii triumfă ritul monahal. Totul ia altă dimensiune: la strană se citeşte mai mult decât se cântă, luminile în biserică se folosesc cu acrivie, tăcerea ia locul cuvântului creându-se, astfel, o părticică din viaţa smerită a monahilor din primele secole creştine.

În toată această atmosferă transfigurată, un rol central îl au veşmintele clericilor şi acoperămintele liturgice. Astfel, doar în Postul Mare, acoperămintele cu care se înveşmântează biserica, începând de la Sfânta Masă şi până la dveră şi la odăjdiile preoţeşti sunt de culoarea neagră sau alte nuanţe închise. Simbolic, prin această practică ni se arată că ne aflăm într-o perioadă de tristeţe pentru înstrăinarea noastră de patria cerească. O stare pe care Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul o numeşte „fericita întristare” sau „tristeţea radioasă”. Umbra adusă de veşmintele cernite, caracteristice Postului Mare, se termină cu o margine luminoasă, aurie a galonului, icoană ce îndeamnă la nădejde. Ne pocăim pentru păcatele noastre, iar speranţa se întrevede din prezenţa luminoasă a Sfintei Cruci.

Istoric, veşmintele mohorâte nu sunt altceva decât reminiscenţa hainelor sărăcăcioase ale monahilor din pustiul Siriei şi al Egiptului. În timpul Postului Mare, perioadă a renunţării la eul personal, îmbrăcămintea bisericii devine conformă cu starea sufletească. De aceea, Diataxa (rânduiala) liturgică a Patriarhului Filotei din secolul al XIV-lea recomanda ca veşmintele liturgice din timpul postului „să fie făcute din materiale sărăcăcioase, chiar proaste şi ieftine, iar din economii să se dea săracilor”.

Duminica, sărbătoare luminoasă chiar în mijlocul Postului Mare

În toată această atmosferă de pocăinţă, în care întunericul ia locul luminii şi veselia devine tânguire, există totuşi o rază strălucitoare, dătătoare de speranţă. Duminicile din Postul Mare nu îşi pierd din importanţă. Mai mult decât în restul anului, cele şase Duminici devin adevărate sărbători, asemănătoare praznicelor împărăteşti, fiecare având o logică a serbării: Ortodoxia mărturisitoare, Sfântul Grigorie Palama, Dumnezeiasca Cruce, Sfântul Ioan Scărarul, Cuvioasa Maria Egipteanca, praznicul Intrării Domnului în Ierusalim. Pe lângă prăznuirea Învierii Mântuitorului Hristos, aceste duminici îşi dublează importanţa. De aceea, în primele secole creştine a existat recomandarea ca postul să fie întrerupt în zilele de duminică, din cele 40 de zile ale Păresimilor. Canoanele cuprinse în scrierea Constituţiile Sfinţilor Apostoli prevedeau ca să nu se postească duminica, în Postul Paştelui: „Dacă vreun cleric ar posti duminica sau sâmbăta afara de Sâmbăta Patimilor, să se caterisească, iar de va fi laic, să se afurisească” (canonul 66).

În această situaţie, care a durat până la finele secolului al VI-lea, în care postul înceta duminica, veşmintele liturgice redeveneau luminoase, exprimând bucuria, frumuseţea şi măreţia Lui Hristos cel înviat. Mai târziu, diataxele liturgice, dar şi Tipiconul Marii Biserici (secolul al X-lea), prevedeau obligativitatea ca „sâmbătă seara, în timpul cântării prochimenului, veşmintele cernite să fie schimbate cu cele ale luminii. Duminică seara la vecernie, tot la prochimen să se revină la culorile închise. Aceasta să se facă până la vecernia Sâmbetei celei Mari”. Astfel, în rânduiala Bisericii a apărut practica prăznuirii liturgice a Duminicilor din Postul Mare cu veşminte luminoase, de nuanţe deschise.

Din punct de vedere simbolic, alternanţa umbrei şi a luminii la care asistăm în timpul Postului Paştelui aminteşte de „tristeţea plină de speranţă”, caracteristică stării de post. Simţim, prin practica schimbării veşmintelor şi acoperămintelor liturgice că, după vremea de încercare şi întristare urmează marea şi fericita întâlnire cu Hristos. În cuvinte simple, înţelegem că, după ploaie, întotdeauna răsare soarele. Şi ploaia, în care cerul este mohorât, dar şi soarele care ne mângâie cu a sa căldură sunt elemente absolut indispensabile vieţii.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s