Tăcerea în lumea cuvintelor – Liturghia Darurilor mai înainte Sfințite

Preotul cădește biserica și face vohodul mare, cu Sfintele Taine, nimic zicând, în timp ce paraclisierul sau diaconul îl preced, cu lumânarea aprinsă și cădelnița. Preotul se oprește în mijlocul bisericii și îi binecuvinteză pe credincioși cu Sfântul Disc, pe care se află Trupul Mântuitorului. Darurile sunt așezate pe Sfânta Masă, preotul sună din clopoțel, iar strana continuă cântarea: Cu credință și cu dragoste să ne apropiem, ca să fim părtași vieții celei veșnice. Aliluia!

Nimic zicând, într-o epocă bogată în cuvânt, ştiri, informaţii, dezbateri, dialog, comunicare, pare mai degrabă ciudat ca cineva să vorbească despre tăcere. În vremuri de decădere a cuvântului în jignire, linguşire, ironie, înşelăciune și altele de care ne lovim în fiecare zi, a vorbi despre tăcere, pare nu nonsens. Pentru că ne place să vorbim, să ne auzim vorbind, cuvântul fiind partea cea mai importantă din comunicarea și socializarea noastră. A tăcea, mai ales când tu ai dreptate, ne apare ca o mică mucenicie. Pentru că tăcerea se poate constitui într-un mod de a fi.

Îți muști limba, parcă simți că amețești dacă nu spui ce ai de spus. Pentru că este normal să avem dreptul la opinie, la cuvânt, la părere. Citim de multe ori prin Filocalie sau alte scrieri ale Părinților despre virtutea tăcerii, dar când este să punem în practică, este un pic mai greu. Noroc cu Biserica, care ne învață tăcerea tocmai în cadrul liturgic. Nu este nimic mai fascinat decât liniștea tainică ce o trăim în Liturghia Darurilor mai înainte Sfințite. Te adâncești în tine, atunci când clopoțelul sună și totul tace. Până și îngerii tac, în momentul Vohodului sau aducerii Sfintelor Daruri de la Proscomidiar la Sfânta Masă.

Tăcerea prezenței Euharisticului Hristos

Istoria acestei slujbe ce are nume de Liturghie în cărțile noastre de cult,  este foarte interesantă şi începe în perioada de înflorire a monahismului, cu elemente foarte simple, şi se finalizează către sfârşitul secolului al XV-lea. Cum apare această slujbă? În practica mănăstirilor din zona Ierusalimului, extinsă apoi şi în mănăstirile egiptene sau capadociene, exista obiceiul ca, în timpul Postului Mare, monahii să se retragă în singurătate, în adâncul pustiului. Era o perioadă de tăcere adâncă, monahii evitând întâlnirea cu orice persoană şi chiar cu fraţii din aceeaşi mănăstire, dedicându-se total comuniunii cu Dumnezeu prin rugăciune. În mănăstire rămânea, în multe cazuri, doar o singură persoană, ce asigura permanenţa şi paza mănăstirii.

Născută în Orient, deși poartă numele unui occidental – Sfântul Grigorie Dialogul, episcopul Romei, această rânduială solemnă de împărtășire, nu este o Liturghie deplină pentru că nu are epicleză, nu se face rugăciunea de invocare spre sfinţirea darurilor de pâine şi de vin. În forma de astăzi, este o rânduială elaborată, ce conţine elemente din slujba Vecerniei şi cea a Sfintei Liturghii. A preluat elemente din cele două slujbe, pe de o parte, pentru că se oficia la orele serii, şi pentru că era o slujbă de împărtăşire a credincioşilor, a preluat şi elemente din rânduiala Sfintei Liturghii. Combină liniștea vecerniei cu speranța dătătoare de viață a Liturghiei Euharistice, rezultatul fiind unul vizibil – o stare ce te apropie mai mult de Dumnezeu. Dincolo de lumea cuvintelor, a interesantelor cuvinte, se deschide o lume mult mai tainică. Cea a tăcerii.

Tăcerea – limba oficială a Raiului

În tăcere, adâncul nostru e lucrător. Când vorbim, e împiedicat să lucreze. În tăcere el se întâlneşte cu Duhul dumnezeiesc, care atrage cu putere privirea spre bogăţia şi viaţa lui; Tăcerea prinde mai bine taina ce se petrece în întâlnirea noastră cu infinitatea ce iradiază din Dumnezeu. Desigur, nu e vorba de tăcerea diplomatică, ci de tăcerea care e semnul scufundării în infinitul dumnezeiesc prin adâncul inimii.

Oamenii tăcuţi vorbesc prin tăcerea lor sobră. Nu tac pentru că nu ştiu să vorbească, din rea-voinţă şi din îngâmfare ascunsă că nu participă la discuţii de nivel înalt, ci din simţirea smerită că nu au ceva important de spus. Astfel, pur şi simplu tac. Când însă chiar vorbesc, lasă cuvânt plin de conţinut.

Societatea caută astăzi participanţi îndrăzneţi la discuţie. Unii îi socotesc pe cei tăcuţi a fi mai degrabă nesănătoşi, inferiori, timizi, temători, cu probleme. S-ar putea, desigur, să fie așa. Totuşi unii tăcuţi „trăiesc mireasma unei alte vieţi, pe care nu pot să o înţeleagă ceilalţi care iubesc formele exterioare de purtare. Tăcerea umple sufletul lor de bucurie şi le deschide orizonturile unei intense activităţi duhovniceşti, pe care cu greu poate să o priceapă şi să o valorifice omenescul care îi înconjoară”  spunea teologul Georgios Krasanakis.

„Tăcerea Liturghiei Darurilor este ruptă din liniștea din cer, este taina şi misterul Liturghiei cosmice şi cereşti, transpusă liturgic în Vohodul Liturghiei Darurilor înainte sfinţite: „Acum puterile cereşti împreună cu noi nevăzut slujesc, că, iată, intră Împăratul slavei, iată Jertfa tainică săvârşită, de dânsele este înconjurată…(se face tăcere pentru ieşirea cu Sfintele Daruri, iar după ieşire strana urmează)… Cu credinţă şi cu dragoste să ne apropiem, ca părtaşi ai vieţii veşnice să ne facem. Aliluia, aliluia, aliluia“.

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s