Acum câțiva ani, un cunoscut profesor universitar de teologie, din Iași, mergea grăbit, pe jos, spre facultate. Cu servieta în mână. Pe bulevard, îl necăjește cineva de altă confesiune:

-Părinte, Hristos nu a avut servietă de piele…Tu de ce ai?

Părintele mai șugubăț, îi zice oltenește:

-Frate, Hristos, adevărat, nu a avut geantă, însă a avut măgar, și acolo își avea bagajul….Nu vrei cumva, dumneata, să mă ajuți cu geanta, să nu o mai duc eu și să fiu ca Hristos, fără geantă?

Continuarea este mai hazlie și nu poate fi reprodusă întru totul. Întâmplarea am auzit-o și eu. Din folclorul facultății. Însă dezvăluie un mare adevăr. Și clericii „este oameni”, cum ar spune unii.

Oameni cu nevoi, unii cu familii, alții cu obști și fii duhovnicești, cu griji și nevoi, mai mult decât putem crede așa, la o primă vedere. Nu cred că încurcă nimănui la mântuire, dacă geanta părintelui este din piele ori din înlocuitor. Sincer, cred că un profesor universitar, care este și preot – deci și angajat al universității, cum sunt și sute de politicieni, își poate permite o geantă mai acătării.

Astăzi, dis-de-dimineață, mai mulți cititori ai Jurnalului mi-au expediat filmulețul cu Rolls Royce – ul de la Suceava.

Am stat. M-am minunat. Și am zis că nu este de dat cu piatra. Pentru că, nu este treaba mea. Și nici nu este în fișa postului, să judec arhiereii lui Hristos. Pentru că, arhiereul chipul Bisericii – Hristos – Arhiereul cel veșnic, înconjurat de Sfinți și îngeri, este icoana Liturghiei. Arhiereul – nu este doar o icoană, și nici un simbol, el este rugătorul, slujitorul, cel care îi spune lui Dumnezeu pe Nume, în numele Bisericii ca popor al lui Dumnezeu.

Liturghia deplină este cea jertfită de Arhiereu, cel care străpunge Pâinea și varsă peste noi dragostea Răstignitului.

Ce simte oare un arhiereu când se află în fața poporului lui Dumnezeu, cu dicherul și tricherul în mâini și privirea la Pantocratorul din turn?

Doar că, și arhiereul este tot om și el. Din neamul lui Adam, pofticios după mere. După merele slavei. Unii, ale slavei Dumnezeiești. Alții, după cele din livada lumii.

Recunoaștem, ne simțim mai bine la Liturghiile arhierești. Toate strălucesc. Inimile, dar și candelele, luminile, veșmintele, cădelnițele, fastul bizantin ce înmiresmează lumea noastră sărăcită și sărăcăcioasă.

Tocmai acest fast bizantin, moștenit de la o lume demult apusă, poate face ca lucrurile să scăpe bunului simț. Mai mult, se uită, că sunt oameni puși să stea cu ochii și tehnica, pe tot ce face Biserica ca instituție și nu în sensul cel bun. O mică scăpare, cu un bun aparat media, devine știre viralizată pe internet.

Și hop, materialul. Nu s-a scris nimic despre osteneala unui preot cu părul alb de a ridica o catedrală. Despre lucrarea lui de o viață în mijlocul unor oameni rătăciți prin Europa. Trei sferturi din acel sat au fost în Italia și acum sunt în Anglia. Iar părintele a rămas cu bătrănii și copii. Nimic despre, faptul că acolo, în acea biserică, generații și generații, niște oameni își vor trăi bucuriile și necazurile. Nimic.

Doar că arhiereii slujitori au coborat din Rolls Royce. Sigur, prea extravagant. Sigur, s-a scăpat un pic de sub control simțul normalității. Însă, chiar dacă veneau cu teleguța, tot nu era bine.

Să răspundă birourile de presă ale eparhiilor. Sau Basilica, că tot face zece ani de presă. La o primă vedere, evenimentul a avut loc la Suceava. Adică într-un județ cu bani. Bani de afară. Și aici, la Londra îi simți pe suceveni de la o poștă. Falnici, mândri, plini de ei dar mai ales harnici. Vina mare nu se poate arunca pe vlădici. Părintele organizator, mândru sucevean, a vrut să-și cinstească șefii cei mari. Și i-a cinstit până li s-a dus buhul, nu că unii nu ar ști ce este viața luxoasă….Poate unul din cei trei, sau poate toți au fost puși în fața faptului împlinit de a urca în limuzina lui Al Cappone. Ca să nu strice inima părintelui, au urcat. Și rău au facut. Mai bine, veneau pe jos de la intrarea în sat…

Dar cu toate acestea, cred că și cei care au distribuit acea filmare cu telefonul, au căzut pradă unor slogane și lozinci de genul „spitale și nu catedrale”. Oameni sunt și vlădicii, au nevoie să se deplaseze. Iar în epoca când se vorbește despre transport fără șofer și de curse publice în spațiu, o mașină un pic mai scumpă, nu este mare lucru.

Sigur, pentru cei de acasă, pentru că sunt oameni care merg cu ziua, la câmp, pe un codru de pâine, este extravaganță. Și depășire a normalității.

Însă în toată „știrea” nimeni nu a întrebat unde a fost Hristos? S-a urcat sau ba și harul Lui în Rolls Royce?

A rămas și va rămâne în veci alături de ce este natural și de ce este firesc. Sfânta simplitate. Da, fast bizantin. Da, veșminte luminoase și cântări împodobite. Da, lumină și bucurie. Însă, da, nu trebuie scăpat din vedere și simțul normalității. Un arhiereu care se dezbracă singur și își strânge veșmintele la fel de singur, care își cară singur geanta, este semn de normalitate. Iar de normalitate avem nevoie.