Tic. Tic. Tic. Câteva sute de mii de ”tic-uri” pe zi, aud. Și nimeni nu se întreabă dacă nu le visez și noaptea. Dacă, nu cumva scanez produse și în visele din scurtul somn pe care mi-l permit, nu se întreabă nimeni? Credeți-mă, nu mi-am dorit, nu a fost scopul vieții, să fiu casieriță la un hipermarket internațional…Am făcut două facultăți. Bine, una la privat, dar aș da aproape orice să scap de „Tic. Tic. Tic…”

E seara de Ajun şi eu sunt ţintuită aici. Scanez isteric cîrnaţi şi mezeluri, 12 ore pe zi, şi în seara de Crăciun, de parcă nu am făcut un an întreg același lucru…

Tic. Tic. Tic…

Mă țin cu gândurile și era să bat de două ori strugurii doamnei. Cine mănâncă struguri de Crăciun, cucoană? Zic doar în minte…

Cumpărăm, să fie acolo…cine știe? Să nu rămână cumva nemâncat, este cea mai mare frică a omului contemporan…

Doar poimâine deschidem iar. Când dințărești atâtea bunătăți?

A, cumpărăm pentru musafiri. Păi, şi ăia care sunt musafirii, ăia de ce mai cumpără, că doar se duc la alţii să dințărească.

– Fiţi amabil, produsul acesta nu are cod de bare, sunteţi drăguţ să aşteptaţi până chem o colegă să ne ajute?

Toți se grăbesc. Domnul face fețe, fețe. Sigur, mai are și alte cumpărături de făcut.

– Îmi pare rău, asta e procedura, durează un pic, ştiu că vă grăbiţi, şi domnii din spate se grăbesc.

Grăbiţi-vă, că eu nu mă grăbesc. Doar sunt casieriță. Trebuie să stau răstignită pe jumătatea asta de scaun…

Ce aveţi aici? Doar șapte kile de carne şi cârnaţi, cinci pâini, cinci kile de roşii, patru cozonaci fără gust, zece ciocolate, zece pungi de alune, două baxuri de doze de bere, un bax de cola, șapte sticle de vin, două de whiskey, un lichior pentru soţie, tot ce am avut la promoţie cu brazi şi zurgălăi, bomboane de pom, conserve şi pop-corn.

-Parcă, ați fost și ieri, îi zâmbesc printre tic-uri, doamnei cu blană la guler.

-653 de lei, vă mulţumim frumos! Sărbători fericite!

-A, asta a fost doar completarea….

-Crăciun fericit şi dumneavoastră!

 

Mereu mi-am dorit să scriu despre gândurile unei casierițe, în ajun de mare sărbătoare. Atunci, când, parcă nu ne mai ajung sacoșele, gențile și portbagajele. De parcă ne-am îmbarca pe arca lui Noe, pentru nu știu cât timp va ține potopul lui Dumnezeu.

Cred, că mai bine decât o casieriță în ajun de Crăciun, nimeni nu știe ce înseamnă grija pentru viața trupului. Cât de mult investim în cele materiale și cât de puțin suntem conștienți că avem și un suflet. Și nu mă refer la cele bisericești, ci doar la conștiința că avem și suflet pe lângă trup. De sărbători – culmea, religioase – tocmai atunci când ar trebui să conteze mai mult, atunci uităm că ne-a sădit Dumnezeu și suflet. Nu doar trup.

Cred că Evanghelia cu grija vieții ar trebui citită de Crăciun, atunci când am cumpărat șapte kile de cârnați și am dat sufletului un gând doar de mărimea unei scobitori…

Bine spunea părintele Ioil Gheorghiu de la Sihastria: oamenii în ziua de azi nu se mai pot ruga cu răbdare și suferință, pentru că zice o cântare bisericească: „grija vieții ne-a scos afară din rai”.

Ne-am amăgit cu grijile cele trecătoare și cu lăcomia de a aduna mult, de a mânca mult, de a trăi după trup și nu mai avem răbdare la rugăciune, pentru că ni s-au stins duhul și căldura inimii și suntem foarte risipiți și împrăștiați.

Este o inversare a priorităților Evangheliei: „Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei 6, 33)

Să vă uimesc! Și aici se poate greși. Așa este, grija vieții ne-a scos din Rai. Însă mai este un aspect – unde scrie în textul amintit că nu trebuie să avem grijă de viața noastră? De a familiei noastre? De cei cu care, din voia lui Dumnezeu ne-am intersectat viața? Unde scrie că este păcat să mă gândesc cu ce bani îmi trimit pruncul în vacanță? Pentru că nu putem trăi la voia întâmplării, nădăjduind veșminte de la crini și mâncare la copii, de la păsările cerului. Că așa a zis Hristos…?

Numai că, Hristos nu spune să nu căutăm cele ale vieții. Spune doar să căutăm mai întâi Împărăția lui Dumnezeu, și apoi pe cele ale vieții.

Cei mai rugători și sfinți oameni pe care i-am cunoscut, erau și sunt cei mai harnici și mai gospodari locuitori din comunitatea în care viețuiau. Câți părinți duhovnicești, purtători de cruci și de titluri, de merite și disticții, nu i-am găsit cu mânicile suflecate, cu coasa sau furca în mână, ori în salopete pe șantierele bisericilor și ale caselor pe care le-au construit.

Toți aceștia mi-au demonstrat că, pentru a te întoarce în Rai, la Dumnezeu, trebuie să ai mânecile suflecate în lucrarea vieții. A vieții proprii, a vieților celorlalți, în viața Bisericii și mai ales, în cea a comunității.

Referindu-se la sfatul evanghelic „vinde tot ce ai”, un mare teolog rus contemporan, îl interpreta tocmai în sensul celor afirmate mai sus: „vinde tot ce ești”.

Prin urmare, este important a înţelege că omul este o fiinţă spirituală în trup, că sufletul conduce trupul, iar grija vieții  este în legătură cu menirea omului de a fi exponent al întregii creaţii înaintea lui Dumnezeu. Viaţa creştinului este un drum spre mântuire, o permanentă strădanie pentru a reintra în dragostea lui Dumnezeu. Deci, mai întâi împărăția Lui Dumnezeu și apoi la suflecat de mâneci, căci seceriș este, slavă Domnului!