Bilete către Sfântul – Iosif cel Milostiv al Moldovei

În aceste clipe, mi-aș fi dorit să fiu la Iași. De 15 iulie. În Iașii pe care îi știm cu toții. Iașii cu tei, cu liniște, cu burghezie, cu palate domnești și biserici mai la tot pasul. Mai știți filmul cu celebra replica: „Nu trage domn Semaca! Sunt eu, Lascărică?” Despre acea stare de istorie, vă vorbesc. De anii 90 ai secolului trecut. Când eleganța, rafinamentul, cultura – alăturate sărăciei și mojiciei, erau la ele acasă, în marile noastre orașe.

Coborai alene din Podul Verde – actualul Copou, iar orașul ți se deschidea ca o doamnă de viță veche, în fața ochilor. Jokey Club – nu se mai știe mare lucru, era Capșa Iașilor. Duminica, boierii mari și cei mijlocii își scoteau la masă coconeturile, apoi la cofetăriile de pe Lăpușneanu – una italiană și alta franțuzească. Lași în urmă Biserica Sfântului Neculai cel Sărac – cam pe locul pasajului de la BCU de astăzi și ajungi în Ulița Mare sau Domnească. Loc de protipendadă. Casele familei Ghica, apoi Moruzi, casele Balș și Mavrogheni, se întâlneau cu albul imaculat al noii Catedrale Mitropolitane. Totul strălucea. Era cel mai încântător loc al Capitalei Moldovei – o catedrală de tip occidental la întâlnirea cu un colț de Orient. Dacă aceste locuri sunt încântătoare, trebuie să știm că nu au fost dintotdeauna așa cum se puteau vedea în jurul anilor 1900. Multă vreme, totul fusese doar ruină. Până când, un bătrânel cu barba albă a decis că el poate schimba un întreg oraș, o întreagă Moldovă. Prin dragoste. Și prin bunătate.

O bunătate care a rămas peste veacuri – Sfântul Iosif cel Milostiv al Moldovei, pe atunci Mitropolitul Moldovei și Sucevei, Iosif Naniescu.

Nu oamenii de stat sau clerul ierarhic l-au numit încă din timpul vieţii „Iosif cel Sfânt“, ci mulţimea săracilor din Iaşul de sfârşit de secol XIX. Tuturor acestora, Mitropolitul le era părinte „la universitate, în ţară şi străinătate, la seminar, liceu, comerţ, şcoală de cântări şi la altele. La toţi, în tot timpul anului dădea hrană, le plătea taxe şi bani de cheltuială. Sufrageria de lângă bucătăria mitropolitului era un adevărat internat de şcoală. Pentru cei care se distinseseră la învăţătură, trimitea pe moşul Alexandru să le cumpere câte un rând de haine bune şi cărţi, drept premiu“.

Despre bunătatea lui și iubirea împărțită cu îmbrățișări amărâților din oraș, s-a scris mult. Și se va mai scrie. Pentru că de la zi la zi, apar noi și noi motive să vorbim despre bunătatea unui om ce a murit sărac, dar bogat în amintirea calicilor din Iașii sfârșitului de secol XIX.

Motive? Adică, dovezi? La tot pasul. Probabil, este plin Iașul de bilete către Sfântul cel Milostiv. Câtă popularitate avea mitropolitul Moldovei la sfârșitul secolului trecut, încât persone necunoscute și străine să-i lase bilete. Bilete cu nevoile cele de toate zilele. Nu vă gândiți că erau scrise informații politice, ori eclesiale, ori alte pârâciuni. Ci doar nevoi. Ca și cum eu, astăzi. i-aș scrie Mitropolitului că nu am bani de chirie. Cât curaj pe bunica Maria Mihăilescu din Țicăul de Sus, numărul 27 să-i scrie mitropolitului?

„1887

Serut mâinele Preasfințite,

Subsemnata Marea Mihăilescu, domiciliată în Iassi districtul III, strada Țicău de Sus, nr. 27, fiindu veduvă bătrână și slabă și neputându-mi agonisi zilnica hrane, alerg la mila Preasfinției Voastre ca să mă ajutați cu ce va insufla bunul Creitor. Rămânând eu datoare de a mă ruga înaintea Celui Preaînalt pentru sănătatea și înmulțirea anilor Preasfinției Voastre.

Cu profund respect,

Maria Mihăilescu”

Țicăul de Sus face parte și astăzi din Iași. Acolo unde este bojdeuca lui Creangă. Cred că și numărul 27 încă există. Poate este o vilă. Poate stau niște amărâți.

Un lucru este clar, Maria Mihăilescu a rămas în istorie printr-un bilet. Un bilet prin care cerea ajutor pentru lipsurile sale. Cu mâna tremurândă, dar cu un limbaj corect și elevat – semn că știa bine cui se adresează și poate nici nu era primul bilet, ea îi scrie mitropolitului. Cu un an înaintea terminării și sfințirii catedralei Mitropolitane.

Nu avem dovada că i s-a împlinit cererea. Însă faptul că bilețetul scris pe o hîrtie îngălbenită a rămas în corespondența Mitropolitului, poate fi luat ca un fapt împlinit. Și nu este singurul bilețel. Pe măsură ce timpul va permite, vom mai prezenta bilețele, chitanțe, scrisori din marea dragoste a unui om ce a plâns și s-a bucurat pentru o Moldovă ce îi era străină, devenindu-i acum patrie pe veci.

Au trecut astăzi, fix 200 de ani de la nașterea sa. Jokey Club nu mai este. Și nici cofetăriile străine de pe Lăpușneanu. Bine, sunt altele, poate tot cu capital străin. Ulița Mare este acum pietonal cu salcâmi japonezi. Un oraș nou. Un oraș vechi. Ce a rămas? O catedrală ce se înnoiește și se luminează de la zi la zi. Ca să ne amintească că un bătrânel cu barba de un cot, un bunicuț, a schimbat și încă schimbă un oraș prin bunătatea sa. Și prin marea sa dragoste!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s