Ea, avea în mâna dreaptă, un baston, din acela cu trei piciorușe de sprijin. El o ținea de mână pe ea. Avea pălărie și era îmbrăcat într-un costum bej, călcat, la dungă. Cămașă albă, impecabilă.

Am trecut pe lângă ei. Nu am rezistat și a trebuit să mă întorc să le spun ceva:

-V-am văzut și mi-ați rămas în minte, am zis că trebuie să vă spun ceva. Că sunteți un exemplu pentru mulți, ăștia, tinerii ca mine.

-De 61 de ani suntem căsătoriți, a zis ea.

Încă se țineau de mână, deși ne-am oprit.

-Pe treișpe mai. Și treișpe, și mai. Și uită-te la noi!

-E așa frumos că încă vă țineți de mână!

La care, el se uită la mine și zâmbește:

-Pentru siguranță! Nu vedeți că soția merge cu baston?

 

Icoană. Icoană de familie. Cu baston sau fără, nu toți ne împărtășim din dulceața frumuseții vieții dimpreună. Pentru unii, icoana se sfâșie, se frânge și rămâi la un moment dat, doar cu bastonul din poveste în mână. Și cu jumătatea ta de icoană, pe care o vei purta la piept – conștient sau nu, toată viața, indiferent ce va urma în viața ta.

Ți se întoarce lumea cu susul în jos. Îți este greu să și respiri. Nu ai mai face-o, dar este cu TREBUIE. Simți că totul se sfâșie în tine, așa, precum o pâine în mâinile brutarului care dorește să vadă dacă rodul muncii sale s-a copt și la mijloc.

Vă vine în minte sunetul unei pâini proaspăt coapte, ruptă în bucăți? Cam așa se simte, conștient sau nu, despărțirea în sufletul celui aflat în fața acestei mari dureri. Nu unul sau altul. Ci amândoi, indiferent de gravitatea greșelii. Nimeni, din cei ce au gustat din Paharul Fecioriei și au mușcat din Pâinea Împreunării într-un Duh, în fața Evangheliei din Taina Nunții, nu s-au gândit,  că va veni o vreme, un timp, când…

…vor sta, poate ultima dată, într-o cameră străină. Cu pixurile reci în mână…Nu se uită unul la altul când semneză. Plecă pe rând. Cerul li se sfâșie, cu tot cu stelele ce par că s-au stins pentru ei. Ies pe ușă cu un nou statut ce îi va însoți toată viața – DIVORȚAT.

Da, divorțat, însă viața TREBUIE să continue. Dorești sau nu, îți vine să crezi sau nu, în fața lui Dumnezeu, a Bisericii, a societății, ești omul ce a rămas fără haina de nuntă. Precum omul din evanghelia din această duminică: „Iar Împăratul, intrând ca să privească pe oaspeți, a văzut acolo un om care nu era îmbrăcat în haină de nuntă și i-a zis: Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă? El însă a tăcut. Atunci împăratul a zis slugilor: Legați-l de picioare și de mâini și aruncați-l în întunericul cel mai din afară. Căci mulți sunt chemați, dar puțini aleși.”

Ortodoxia nu are o teologie a divorțului

 

Nu există oameni perfecți.  Toți suntem din neamul lui Adam, pendulând între grădina Raiului și pustia libertății închipuite.

Dumnezeu nu a prelungit nici măcar starea de fericire adamică, spune Părintele Stăniloae, pentru ca, să le atragă celor doi primi oameni, permanent, atenția unuia asupra altuia. Cei doi, ce au fost o familie, trebuie să continue în calitate de Oameni, să nu mai spunem despre demnitatea de creștin.

Biserica Ortodoxă a păstrat același respect și o anume discreție, neintervenind cu hotărâri brutale în viața familiei. Este deja târziu și este dăunător să stai și să te întrebi: „ce ar fi fost dacă?” Nici Biserica în acest moment, nu prea mai are multe de făcut…

Este deja prea târziu. Lumea te va judeca, mulți te vor privi ca pe un nefericit, cunoscuții vor șușoti pe la colțuri, drama ta va deveni Can-Can. Toți și toate își vor urma cursul și firul vieții. Tu și Celălalt, însă, veți fi persone divorțate. În veci.

Începi să respiri. Să înveți să respiri. Câte un pic. Este cu TREBUIE să te ridici. Pentru că Dumnezeu are nevoie de tine. Pentru că lumea ta, are nevoie de tine. Pentru că divorțul nu te coboară, nu te lipsește de calitatea ta de creștin, de fiu al lui Dumnezeu, de fiu al părinților tăi și al Bisericii din care faci parte. Divorțat, dar rămâi la fel de creștin. Ba mai mult, dacă până acum mântuirea ta era o opțiune personală, acum ai obligația să te mântuiești. Și prin tine să se mântuiască și jumătatea cealaltă de icoană.

Creștin divorțat? Ai obligația să te mântuiești

 

Nu îmi permit să dau sfaturi. Și nu fac asta, deoarece suntem diferiți și avem probleme diferite…Însă, pe tine, creștinule divorțat, cred că te-ar ajuta să știi, să conștientizezi, că Biserica, nu se leapădă de tine în aceste momente. Nu îți închide ușa, ci o deschide mai larg ca niciodată. Te înconjoară, te așteaptă ca o maică iubitoare. Așa cum odinioară, Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că „arătați-mi un creștin care a greșit și îl voi acoperi sub felonul meu!”

Iar felonul Bisericii este încăpător! Încap mai ales cei care au greșit și își pun o firimitură de gând de îndreptare. Pentru că Biserica nu este un muzeu de Sfinți, ci o casă de prieteni. Cred că este cel mai bun loc, în care, tu, creștinule divorțat, să-ți găsești liniștea de care ai nevoie. Vei găsi prieteni și Prieteni. Vei găsi alinare și speranță de îndreptare. Și vei mai găsi ceva – puterea să te rogi pentru Celălalt. Mai mult ca niciodată, Celălalt are nevoie de rugăciunea ta. Nu te-ai rugat o căsnicie, roagă-te acum!

Ce să citești după divorț? Niciun tratat de psihologie nu te va ajuta cu adevărat. Dar sigur în paginile Ceaslovului și ale Psaltirii, vei găsi, cândva BUCURIE.

Indiferent de ce vei face cu viața ta după divorț – este doar treaba și hotărârea ta, învață să ierți. Nu fi ranchiunos. Alege întotdeauna iubirea. Oare chiar toți aleg întotdeauna iubirea? Este calea sigură prin care relațiile de după, nu s-ar transforma în teatre de război.

Nu-ţi înăbuşi durerea. Nu te reţine să plângi, dacă simţi nevoia să faci lucrul acesta! Caută-ți repede duhovnic. Epitrahilul este cel mai bun acoperiș sub care să-ți numeri lacrimile!

Nu te izola. Îngrijeşte-ţi sănătatea. Mănâncă, bea, odihnește-te. Pune-ți viața în ordine. Atât cât se poate în acest moment. Pas cu pas.

Cel mai important – păstreză-ți demnitatea. De ea ai nevoie o viață. Nu o risipi în lucruri mici. Însă, mai presus de toate, poartă-te civilizat cu fostul partener. Nu uitați, dincolo de toate, sunteți creștini și oameni!

Cere ajutor de la cei care ştiu cum te pot ajuta. Nu te sfii. Maica Domnului, Sfinții, duhovnicul, toți sunt de nădejde. Pe probate! Probabil te gândeşti că o s-o scoţi tu la capăt, au mai păţit şi alții şi tot au găsit drumul. O vei face şi tu. Cu siguranţă vei ajunge la liman, însă ajungi mai ușor și 100% în siguranță, când te încredințezi lui Dumnezeu.

Am să închei tot cu o povestire. Așa cum am și început…

 

Am participat cândva la o înmormântare. Puțini oameni, spre deloc. Cel adormit întru Domnul și alte câteva persoane. O băbuță, ce ședea pe un scaun, avea Parkinson. A fost liniște. Se auzeau cum sfârâiau lumânările de parafină. Nimic nu a tulburat liniștea bisericuței din deal. La sfârșit, bătrâna tremurândă, se apropie de sicriu și cu o seninătate, ca și când cel adormit ar fi auzit-o, a zis apăsat:

• Ioane, să te ia dracu!

 Fară nicio lacrimă.

• M-ai bătut numai în cap. De asta tremur acum…

A mai zâbovit o secundă.

• Ioane, Dumnezeu să te ierte, iartă-mă și tu pe mine!

Apoi am aflat povestea. Cei doi, fuseseră cândva familie. Frumoasă, împlinită, binecuvântată cu trei odrasle. Icoana a fost frântă, fiecare pe drumul lui: bătrâna și-a crescut frumos copiii, ba chiar și nepoții, iar bădia Ion a sfârșit om al străzii. La capătul zilelor, deși nu mai erau împreună de 20 de ani, când bărbatul a murit și trebuia înmormântat cu necunoscuții, ea, jumătatea de icoană a venit, i-a dăruit locul ei de veci și l-a înmormântat creștinește. Pe banii ei. Pe dragostea ei.

Definiție a dragostei, a fost și va fi pentru mine. Nu a dragostei ce te unește în Taina Încununării și care ți se ia de la tine dacă nu o prețuiești, ci a dragostei de creștini și oameni…de fii ai lui Dumnezeu!