Nu, nu lucra la nicio companie de iluminat public. Nici măcar nu era electrician. De ce Luminătorul? Pentru că, unii oamenii devin lumină, pentru alți oameni. Un popor, o istorie, o tragedie pusă în scenă la poalele Caucazului, își începe slăvirea lui Dumnezeu printr-un om ce a rămas conștiinței drept Sfântul Grigorie Luminătorul.

 

Armenia – primul stat creștin al lumii

Biserica Armeană Apostolică își are începuturile în anul 295, când are loc evenimentul principal pentru poporului armean: Sfântul Grigorie Luminătorul converteşte pe regele Tiridates al III-lea.

Însă, începuturile creştinismului sunt cunoscute aici încă din epoca apostolică. Potrivit tradiţiei, Sfinţii Apostoli Tadeu şi Bartolomeu, după alţi istorici şi Simon împreună cu Iuda (Iustus) şi-au desfăşurat o bună parte a activităţii lor în părţile Armeniei. Activitatea acestor Apostoli este confirmată de prigoana regelui armean Santruk, care a dezlănţuit împotriva creştinilor o puternică persecuţie. Scriitori bisericeşti, precum Eusebiu al Cezareei şi Tertulian, în listele lor episcopale indică pe episcopul Meruzhanes, căruia episcopul Dionisie îi trimite o scrisoare.

Apropierea de Imperiul Roman, în care religia creştină a avut spaţiul optim de răspândire, a dus la trecerea misionarilor creştini în Armenia, atât prin trupele de ocupaţie cât şi prin relaţiile economice. Dacă propovăduirea Sfinţilor Apostoli a făcut primul pas în acceptarea ideii creştine, momentul crucial a fost creştinarea regelui Tiridates al II-lea.  Acesta, îndrăgostindu-se de o creştină care trăia într-o comunitate de fecioare şi care a preferat mucenicia în locul căsătoriei, a declanşat o prigoană împotriva creştinilor. Din armata sa, un tânăr general, Grigorie, cu mari merite militare s-a declarat şi el creştin, fiind închis. Regele, în urma prigoanei, a orbit iar tânărul Grigorie l-a vindecat şi i l-a făcut cunoscut pe Hristos. În anul 301, regele a declarat creştinismul religie de stat, cu mult timp, înaintea Imperiului de Răsărit, Armenia fiind primul stat creştin^[1].

O Liturghie cu poezie

 

Tradiţia arată că Sfântul Grigorie primise botezul în Imperiu, la Cezareea Capadociei, unde se refugiase în tinereţe. După botezul poporului, Grigorie s-a întors în Cezareea, unde a fost hirotonit preot şi apoi episcop al tuturor armenilor. Prin această relaţie, biserica armeană a devenit fiica duhovnicească a Capadociei, stabilindu-se o relaţie de dependenţă canonică.

Sfântul Grigorie a devinit „Luminătorul”, adică cel care a adus lumina lui Hristos şi a luminat poporul armean. După naşterea celor doi fii, Aristakes şi Vartanes, a îmbrăţişat monahismul, dedicându-se misiunii creştine. El a dat cea dintâi organizare a bisericii armene, instituind douăsprezece scaune episcopale, în care a aşezat episcopi sub îndrumarea sa. Specifică creştinismului armean de la Sfântul Grigorie, demnitatea de episcop este o instituţie ereditară, păstrându-se multă vreme în marile familii armene.

Un popor nu se poate numi creştin, fără a participa la Liturghie, fără a avea o Liturghie. Cu siguranţă, încă din timpul apostolilor, a fost folosită aici o Liturghie, dar începând cu Sfântul Grigorie, în Armenia s-a săvârşit Liturghia capadociană.
Putem observa şi o legătură a Sfântului Grigorie cu sistematizatorul Liturghiei capadociene, Sfântul Vasile cel Mare, ambii trăind cam în aceeaşi perioadă.

„Şi ale tale din ale tale, Ţie’ţi aducem despre Toate şi pentru toate.

Diaconul:  Binecuvântează stăpâne.

Poporul (corul):  Întru toate binecuvântat eşti Doamne, pre tine te binecuvântăm, pe tine te lăudăm, ţie îţi mulţumim, pe tine te rugăm Doamne Dumnezeul nostru.

Preotul în taină cu mâinile întinse: Pe Tine te lăudăm cu adevărat în adevăr Doamne Dumnezeul nostru şi ţie îţi mulţumim pururi, cel ce trecând cu vederea nevrednicia noastră, ne-ai rânduit să fim servitori la o taină aşa de înfricoşătoare şi negrăită, nu doar pentru ale noastre fapte bune de care suntem lipsiţi cu totul şi ne găsim pururea în deşertăciune, ci încredinţându-ne în îngrăditura indulgenţei tale cea îmbelşugată, îndrăznim a ne apropia de serviciul Trupului şi Sângele Unuia Născut Fiului Tău, al Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos căruia i se cuvine mărire.

Diaconul:  Binecuvântează stăpâne.

Preotul:  Pace tuturor.

Poporul:  Şi întru Duhul Tău.

Diaconul:  Lui Dumnezeu să ne închinăm.

Poporul:  Înaintea Ta Doamne, Fiule a lui Dumnezeu cela ce te jertfeşti pentru a ne împăca cu Tatăl, pâine de viaţă, te împarţi între noi, prin vărsarea Sângelui Tău cel Sfânt, Te rugăm miluieşte turma ta cea cu sângele tău mântuită.

Preotul plecându-şi capul se închină şi zice în taină: Ne închinăm, cerem şi ne rugăm Ţie Dumnezeule binefăcător, trimite peste noi şi peste darurile acestea ce îţi sunt aduse pre Sfântul Tău Duh cel de o veşnicie şi de aceeaşi fiinţă cu tine.

Şi făcând semnul crucii asupra pâinii zice repetând de trei ori: Prin care binecuvântându-se pâinea aceasta să o faci adevăratul Trup al Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Diaconul la fiecare binecuvântare zice încet: Amin. Binecuvântează stăpâne!

Preotul în taină, făcând semnul crucii asupra potirului, zice repetând de trei ori: Şi vinul acesta binecuvântându-l să îl faci adevăratul sânge al Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Preotul continuând cu binecuvântarea, face semnul crucii asupra amândouă darurile şi zice repetând de trei ori: Prin care pâinea aceasta şi vinul acesta binecuvântându-le să le faci adevăratul Trup şi Sânge al Mântuitorului nostru Iisus Hristos, prefăcându-le cu Duhul Tău cel Sfânt.

Diaconul:  Binecuvântează Stăpâne.

Preotul (ecfonis):  Pentru ca aceste Sfinte daruri cu care ne vom împărtăşi să ne fie nu pentru osândire ci pentru ştergerea şi iertarea păcatelor noastre!

Poporul:  Duhule a lui Dumnezeu, cela ce pogorându-te din ceruri prin mâna noastră săvârşeşte taina celui de o mărire cu Tine, prin vărsarea Sângelui Tău, te rugăm odihneşte sufletele adormiţilor noştri.

Preotul de acum înainte întinde braţele sale la rugăciune nu mai sus decât sunt sfintele daruri ci totdeauna le ţine mai jos”[2].

[1] Gerard Dédéian, Les Armeniens d’une chretiente, Editura Parvat, Toulouse, 1999, p. 13

[2] H. K. Moscofian, Liturghia pentru usul Bisericei Ortodoxe de Reserit, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1890, p. 59