Ce femei au creştinii” spunea Libaniul Filosoful, referindu-se la mama Sfântului Ioan Gura de Aur.

„Ce femei au creştinii” este o replică ce rămâne valabilă. Argumente? Doar să cugetăm la jumătatea de secol comunist care ne-a dominat. Dacă după 50 de ani de comunism încă mai avem biserici pline, este meritul mamelor, bunicilor, în general al femeilor credincioase. Acele femei care dărâmau tot ce învățătorii, oficialităţile, sistemul, le punea în minte copiilor acelor vremuri – adulţii de astăzi.

Ce binecuvântare mai mare să îţi poţi dori, în afară de a fi mamă. Mai mult, mamă creştină!

Spunea cineva că demintatea de mamă – femeie creştină poate egala preoţia, în faţa lui Dumnezeu. Eu spun că de multe ori o şi depăşeşte…

Însă, bată-l vina, a apărut şi feminismul. Nu zic că ar fi rău, pentru că a avut şi efecte ce a adus binele societăţii. Dar când sub presiunea unui curent occidental, unele femei şi-au dorit cu atâta ardoare urcarea în treptele clericale, sfinţitoare, atunci curentul este pus la îndoiala.

De ce? Pentru că mamele şi bunicile noastre nu şi-au dorit niciodată acest lucru, au ştiut că deminitatea de mamă şi femeie creştină este misiunea dată lor de la Dumnezeu.

Patriarhia Alexandriei ia în dicuţie readucerea în cultul liturgic a diaconiţelor

În conflict cu Ortodoxia mărturisitoare, adeptele hirotoniei femeilor au spus: „Dar ce? În istoria primelor veacuri, au mai existat femei în rol de cleric, referindu-se la diaconiţe.”

Aici intervine şi discuţia noastră. De ieri începe să vuie sursele on-line, creându-se panică, cum că Sfânta Patriarhie a Alexandriei vrea să reintroducă în cult treapta diaconiţelor.

Pe lângă faptul că informaţia nu este completă – istorica şi martira patriarhie, a luat doar în calcul acest fapt, numind o comisie teologică care să studieze problema, ea este eronat interpretată.

Explicăm. Patriarhia Alexandriei vrea de fapt, să certifice o stare de fapt ce deja există în sânul ei. Are o comunitate mică în Egipt, într-o ţară musulmană. Mulţi creştini în ultimii doi ani au luat calea Europei, a Americii ori a vecinului Liban, pentru că fraţii creştini sunt persecuţaţi pentru credinţa lor.

Au rămas puţini, însă nevoile misionare au rămas aceleaşi. Pai dacă nu ai bărbaţi, ce faci? Pui la treabă femeile. Atenţie! În niciun caz nu este vorba de lucrări cultice, sfinţitoare. Ci misionare. De ajutat un bătrân, de trimis o mângâiere unui creştin întemniţat, de strâns un bănuţ, de împărţit o milostenie, de o curăţenie şi o ordine în biserica, de ajutat la un botez de femeie adultă – să nu vadă părintele părţile ascunse şi multe altele, pe care de fapt, le fac doamnele şi pe la noi. Atât.

Că se numesc „doamne bune la toate”, că se cheamă pretenţios „diaconţe”, pe noi nu ar trebui să ne bage în sperieți.

Deci, Patriarhia Alexandriei, un loc în care în vreo trei ani au murit peste 2000 de creştini şi imigrat vreo 300.000, ia în calcul numirea simbolică a acestor femei „diaconiţe”. Cred că ar trebui mai mult să ne zgârie urechiele cuvântul „preoteasă” –  soţia preotului. Pentru că ea chiar nu are nicio funcţie liturgică, ci în unele locuri, doar una misionară, fără a micşora importanţa soţiei de preot într-o comunitate euharistică.

Diaconiţele – o realitate a Bisericii primelor secole

Istoria cultului divin concretizată în scrierile Părinţilor ne demonstrează că aceste femei numite diaconiţe, au existat şi au avut un rol important. Am auzit cu toţii de Sfânta Febe diaconița, pomenită în ziua de trei septembrie, de Cuvioasa Olimpiada prietena a Sfântului Ioan Gură de Aur, ori de Sfânta Muceniță Tatiana.

Or, credem că Sfântul Ioan Hrisostom îi scria din exil Olimpiadei, aşa doar că o cunoştea! Nu, îi era diaconiţă, adică acea femeie desemnată prin numire de către Biserică, ca să ajute episcopul în lucrarea misionară.

Repet, nu în cea liturgică! Excepţie fiind rânduiala catehumenatului şi a botezului, unde diaconiţa ajuta. Nu rostea şi nu făcea niciun gest liturgic.

Ce rol aveau diaconiţele în biserica primelor patru secole creştine?

Chiar dacă Codex Barberini Graecus 336, cel mai vechi codice liturgic care ni s-a păstrat, vorbeşte despre „Rugăciune la hirotonia diaconiţei”, ele nu au avut rol liturgic sacramental, sfinţitor. Sursele istorice vorbesc despre aplicarea Sfântul Mir sau uleiul sfințit pe trupul femeilor la botez, păzirea uşilor destinate intrării femeilor, respectarea ordinii în lăcaşul de cult, aprinderea lumânărilor şi a candelelor, păstrarea ordinei la împărtăşirea euharistică şi bine înţeles, ca nişte gospodine, aşezau masa de la agapa finală. Nimic altceva. Nu botezau – doar în cazuri de necesitate, nu slujeau la altar, nu rosteau ectenii, nimic din treapta similară a diaconului.

Pe lângă rolul liturgic amintit, diaconițele aveau cel mai probabil și un rol misionar și social. Deși ele nu învățau în Biserică, ele puteau avea acces mai direct și mai ușor în casele păgânilor unde s-ar fi găsit vreo catehumenă sau vreo femeie creștină. Potrivit normelor sociale de atunci, nu se cuvenea ca un bărbat să vorbească singur cu o femeie care nu îi era rudă, în absența unor rude sau servitoare ale acesteia. Diaconița, fiind o femeie de o vârstă respectabilă, nu ridica nici un fel de suspiciuni.

Concluzionând, iniţiativa Patriarhiei Alexandrie este una de constatare a stării de fapt ce deja există. Diaconiţele, femeile ce au susţinut Biserica în primele secole, nu aveau nicio funcţie euharistică ori sfinţitoare. Doar ajutau.

Ajutau cum o fac şi femeile noastre astăzi. Doar că acele femei treceau pe sub mâna episcopului care le rostea o rugăciune de binecuvântare, devenid astfel diaconiţe.

Dacă ar trebui şi Biserica noastră să ia în calcul o astfel de decizie? Întrebaţi-vă mamele sau bunicile, cele ce îşi fac veacul în tinda bisericii, dacă îşi doresc să fie numite diaconiţe şi dacă se văd putând stihar…

 

Veţi avea răspunsul…