Cuvântul „orfan” este poate unul din cele mai dure cuvinte existente în exprimarea omenescului de la zidirea lumii, până în veci. Dacă dicționarul anunță livresc că „orfanii” sunt copiii ce „au pierdut unul sau ambii părinți”, în realitate aceste suflete nu sunt lipsite doar de părinți, ci de tot universul în care se plămădesc ei ca ființe ale lumii celei mari. Când lumea cea mică îți este întunecată și crești precum un înger cu o singură aripă, lumea cea mare ce te așteaptă dincolo de pragul vieții „de acasă”, nu are ceva mai bun pentru tine. Zborul cu o singură aripă este o minune. A lui Dumnezeu. Doar a lui Dumnezeu.

Un chip luminat întâlnești când pășești spre lumea din afara Catedralei de la Iași. O frescă zugrăvește două mari personalități ale vieții bisericești din Moldova – Mitropolitul Veniamin, cărturarul și omul de cultură și Mitropolitul Iosif Naniescu. Cu o blândețe de bunic, chipul din „maica bisericilor Moldovei” te poartă în lumea dragostei. El a fost omul ce a știut să aline durerile contemporanilor săi, așa cum nu a mai făcut-o nimeni. Preocuparea sa, de a ajuta îndeosebi, copiii, tinerii, elevii și studenții cu tot ce putea el, poate a fost născută tocmai din durerea copilăriei sale – a crescut fără dragostea paternă începând cu vârsta de doar un an!

Ioniță doar „al mamei”

Viitorul mitropolit Iosif Naniescu s-a născut la 15 iulie 1818 în satul Răzălăi din Basarabia. Părinții săi, preotul Anania (Nane) Mihalache și Teodosia, i-au pus numele de botez Ioan.

Copilăria lui Ioniţă, aşa cum era dezmierdat de glasul mamei sale, a fost crunt lovită de moartea tatălui său „de foarte tânăr”, iar „copilul Ioan, rămânând orfan de tată la etatea de un an, a crescut la casa părintească din acel sat Răzălăi până la vârsta de zece ani”.

Dragostea mamei, ocrotirea unchilor, streașina Bisericii și binecuvântarea mănăstirilor, toate au făcut ca Ioniță să fie un copil plin de viață, chiar dacă viața nu i-a fost tocmai binevoitoare.

Ziarele începutului secolului al XX-lea, cu ocazia mutării la cele veşnice a mitropolitului Iosif Naniescu, scriau despre viaţa sa următoarele: „De mic copil Ioan era năzdrăvan: inteligent şi plin de voiciune. La vârsta de nouă ani, aflându-se la scăldat la un iaz cu mai mulţi băieţaşi de vârsta lui, a scăpat pe unul din ei, care era să se înece într-o ştioalnă, scoţându-l de chică la mal. Altădată, maică-sa Teodosia, măsurându-l pe spete cu Sfântul Nicolai din cui, pentru că îşi rupsese iţarii într-un cireş, a spălat putina şi n-a mai dat pe acasă, decât după vreo două săptămâni când a fost găsit la o stână de către un cumătru al părinţilor lui. Fiind isteţ şi înzestrat cu o memorie admirabilă, ştia sute de pagini pe de rost din Psaltire şi Ceaslov. Avea îndemânare deosebită la desen. Nu o dată maică-sa l-a dojenit că-i acoperea pereţii de la spatele casei cu tot soiul de chipuri de oameni, vite, cară, căruţe, pe care le zugrăvea cu cărbune cu uimitor meşteşug. Într-un rând a zugrăvit cu cărbune pe-o scândurică, netezită bine, chipul mamei lui, cu atâta asemănare, încât biata mamă l-a lăudat şi, după ce i-a dat un sorcovăţ, a luat scândurica şi-a aşezat-o frumos în casă, pe masă, pentru a o păstra. Ioniţă era, însă, sfiicios nevoie mare….Tot de mic arăta o deosebită tragere de inimă spre tagma călugărească. Maică-sa nu voia să audă”.

Din aceste relatări oricine poate vedea sufletul bun şi firea blândă a lui Ioan, înclinaţia spre carte, spre pictură şi, mai ales, spre călugărie.

Copilărie sub streașina Bisericii Moldovei

Rămasă văduvă, mama Teodosia, poate la îndemnul ierodiaconului Iosif, fratele ei, se călugăreşte, luând numele Fevronia monahia, iar Ioan, având doar zece ani, este încredinţat „ocrotirii unei rude a lor, călugărului Teofilact ierodiaconul, din Sfânta Monastire Frumoasa din Basarabia”. Împreună cu ierodiaconul Teofilact, tânărul Ioan Naniescu face câteva pelerinaje la principalele vetre monahale româneşti, simţind o chemare pentru Suceava şi Iaşi şi o apropiere deosebită pentru Sfântul Ioan de la Suceava. În anul 1831, scăpând de necazurile pricinuite de eterişti, de boala ciumei şi profitând de linişte în preajma Regulamentului organic, cei doi pelerini, Teofilact şi Ioan, ajung la Iaşi, unde se opresc la Mănăstirea Sfântului Spiridon, având binecuvântarea arhiereului Varlaam Cuza Sardeon, egumenul Spiridoniei .

Aici, la Sfântul Spiridon, „copilul Ioan trăia în chilia călugărească a unchiului său o viaţă sobră, chiar aspră în ceea ce priveşte bucuriile vârstei. El se îndeletnicea cu „cetirile cele sfinte şi pline de înţelepciune” şi, după cum însuşi mărturiseşte, „servit-am sfintei noastre Biserici creştine ortodoxe române, din cea mai fragedă vârstă a vieţii mele, mai întâi ca și copil cântând Domnului în Biserică, în oraşul Iaşi, în zilele marelui şi fericitului întru amintire Mitropolit Veniamin Costachi până în anul 1834”.

A fi orfan a fost darul lui Dumnezeu pentru Mitropolitul Iosif?

Nu oamenii de stat sau clerul ierarhic l-au numit încă din timpul vieții „Iosif cel Sfânt”, ci mulțimea săracilor din Iașul de sfârșit de secol XIX. Tuturor acestora, Mitropolitul le era părinte „la universitate, în ţară şi străinătate, la seminar, liceu, comerţ, şcoală de cântări şi la altele. La toți, în tot timpul anului dădea hrană, le plătea taxe şi bani de cheltuială. Sufrageria de lângă bucătăria mitropolitului era un adevărat internat de şcoală. Pentru cei care se distinseseră la învăţătură, trimitea pe moşul Alexandru să le cumpere câte un rând de haine bune şi cărţi, drept premiu”.

O bunătate ce depășea cu mult posibilitățile sale financiare. Dar, nu a renunțat niciodată. De multe ori, atunci când el nu mai avea, se împrumuta cu bani de la cei care aveau, pentru a putea veni în ajutorul celor lipsiţi. La sfârşitul fiecărei luni, „ierarhul Moldovei era dator către duhovnicul Ieroftei sau alţii, numai şi numai să nu care cumva să rămână dator el faţă de săraci. Iar când a murit, nu s-au găsit la el decât doi lei, mai puţin ca la orice sărac, care-şi are cât de cât comândul său”.