Vinerea lacrimilor

Cerul se sfâșie…noi încă vorbim de ale noastre, în biserică. Despre ouă, cozonac, pască și alte bucate, despre cumpărături și daruri de iepuraș.

În mijlocul Bisericii, de dragul nostru, Hristos stă gol ca un vinovat, îmbrățișîndu-ne de pe Cruce cu toate ale noastre… Chiar și cu discuțiile depre pască și cozonac. Pentru că ne-a iubit și încă ne iubește, cu o dragoste de OM nebun.

Pe chipul Hristosului este liniște. Liniștea Sâmbetei celei Mari. Însă pe un chip va rămâne veșnic, o întristare a Vinerii celei Sfâșiitoare. Sfâșiitoare pentru o inimă de mamă…

Stă cernită la piciorul Crucii. Chiar să fie Cel Răstignit, pruncul ei de la sân? Cel scuipat astăzi, să fie El, Cel care i-a rostit cu sinceritate dumnezeiască: Mamă!?

Cum de a fost posibil ca Domnul Vieții să moară? Și la ce bun? La ce bun, pentru noi, cei care alegem să trăim egoist…