„Când puterea Ta se amestecă cu pâinea, fie ca viața mea să se unească cu viața Ta duhovnicească!

Când vinul va deveni Sângele Tău, fie ca gândurile mele să se îmbete de băutura iubirii Tale!

Dă-mi credința, ca să-Ți văd Trupul și nu pâinea și din potir să beau Sângele de viață făcător!”

Sunt rândurile unui părinte sirian, cu o vechime de peste 1600 de ani. Este despre pâine. Despre acea pâine care devine Trup de Dumnezeu. Se mistifică. Se preface. Deși vizibil rămâne tot pâine. Pâinea noastră cea de toate zilele.

De la Euharistie, până la hrana noastră cea de toate zilele, pâinea este elementul vieții. Ca un legământ al făgăduinței bunătății lui Dumnezeu, pâinea ne însoțește viața. Ca o prelungire a Euharistiei și a rolului ei în gustarea Tainei lui Dumnezeu celui ce se face Pâine și Vin din prea multă dragoste, creștinii au avut dintotdeauna respect pentru pâine. Frâmântatul pâinii, chiar dacă nu a fost să fie prescură, a fost făcut cu evlavie de către bunicii noștri. Cu un lucru dumnezeiesc. Pentru că a face pâine este despre rugăciune și mai puțin despre pricepere. Doar să ne amintim de cozonacii și pasca Învierii, sau prăjiturile Crăciunului, ori de mucenicii făcuți cu ocazia zilei de 9 martie.

Despre aceștia din urmă, este o mare taină. Ce legătură poate fi între cei 40 de viteji din Armenia creștină ce au spus NU promisiunilor de bine ale împăratului păgân și au spus DA morții pentru Hristos? Ne amintim de Sfântul Policarp al Smirnei care la bătrânețe fiind, a zis guvernatorului roman că nu îl poate trăda pe Hristos: „De 86 de ani slujesc lui Hristos și nu mi-a făcut nici un rău. Cum să-L hulesc cu cuvinte necinstite pe Împăratul meu, Care până acum bine m-a păzit?”

Martiri și pâine? Poate bunicii noștri au văzut icoana Sfântului Ignatie Teoforul care le scria celor din Roma ce doreau să-l salveze de la moarte, să-l lase să devină, „prescură bine plăcută lui Dumnezeu, din făina măcinată de dinții fiarelor!”

Nu știm la ce s-au gândit buncii noștri, dar rezultatul este bun. Și la gust și la cele duhovnicești.

Cine spune că nu este iubitor de mucenici, minte! Ori nu este ortodox. Pentru că ortodoxia credinței noastre stă tocmai pe temelia așezată de jertfa mucenicilor. Din acesta logică dumnezeiasca Liturghie se săvârșește doar pe Sfântul Antimis ce conține într-un colțișor o firimitură dintr-un sfânt mucenic. Și nu este doar de a ține legătura cu trecutul când Liturghia se săvârșea pe mormintele martirilor. Este cu mult mai mult. De fapt, mărturisim că „sângele martirilor este sămânța Bisericii”, așa cum avea să spună un Părinte.

Deci, dacă nu iubești mucenicii, nu ești ortodox!

Minune mare este atunci când și alți creștini ce trâmbițează peste tot împotriva icoanelor, a Sfinților, a Maicii Domnului, împotriva Euharistiei,  a popilor și multe altele, devin iubitori de mucenici. Mare minune!

Nu de martirii primelor secole creștine, despre care acești frați nu vor să audă că au existat, crezând că Biserica a apărut după 1800 undeva prin depărtata Americă, ci despre mucenicii cei dulci. Cu miere și cu nucă. În plină Londră, într-un cartier mai mult românesc decât britanic, o cofetărie deținută sau coordonată de către creștini penticostali, au dat lovitura, economic vorbind, în jurul zilei de 9 martie, tocmai iubind… mucenicii. Mucenicii cei dulci.

Cozi. Programări. Rezervări. Pentru prăjiturile ce ar trebui să ne amintească despre jertfa acelor tineri ce au înghețat de frig în apele reci ale lacului Sevasta din Armenia. De dragul lui Hristos!

Să fie doar spirit de afaceri că penticostalii, tocmai ei, cei ce nu acceptă ideea de Sfinți, să le amintească românilor plecați, de mucenicii lui Hristos? Poate fi mai mult. Cu mult mai mult. Poate este o taină a lui Dumnezeu.

Cert este că a iubi pe mucenici este un lucru bun. Și pentru suflet. Dar mai ales pentru pântecele nostru ce se luptă cu osteneala Postului celui Mare. Post cu folos și cu bucurie tuturor. Și cu mucenici.