„Iar Iisus, strigând iarăşi cu glas mare, Şi-a dat duhul (…) Şi erau acolo multe femei, privind de departe, care urmaseră din Galileea pe Iisus, slujindu-I, între care era Maria Magdalena şi Maria, mama lui Iacov şi a lui Iosi, şi mama fiilor lui Zevedeu”. (Matei 27, 55)

„Priveau de departe”, ele, femeile care-I fuseseră credincioase. Ele, care fuseseră martore și subiecte ale minunilor Mântuitorului Iisus, ele care au pipăit dumnezeirea Sa, tocmai ele, au stat deoparte. Să fie doar frică? Lipsa curajului? Emoțiile și trăirile legate de întâmplările petrecute fulgerător cu Omul ce le era și tată și mamă, bucurie și prietenie?

Nu putem ști ce a fost în sufletul lor cu adevărat. Dar în aceste zile, în care ne sunt puse multe la încercare, de ce oare și noi alegem să „privim de departe”?

…

De sus, Londra se vede bine. Pe vârful unui bloc, acolo unde soarele te coace și vântul te mângâie, și eu am ales să „privesc de departe” la cele ce se întâmplă în aceste zile, cu Biserica mea, cu cei dragi mie, cu Liturghia cerului pusă în mâinile oamenilor. Femeile le-au văzut pe toate: Crucea. Sulița. Buretele și oțetul. Mormântul. Și piatra cea mare.

Eu ce am văzut? O echipă de tâmplari albanezi, musulmani. Cele mai gălăgioase persoane pe care le-am cunoscut. Urmașii lui Skanderberg. Musulmani, de religie. În aceste zile ei sunt în perioada de post. De dimineață până seara, făcând eforturi considerabile, munca în construcții nefiind deloc ușoară, ei totuși postesc. Post musulman, fără picătură de apă pe durata întregii zilei. Apoi când vine ceasul, își caută Mecca. Se pun în genunchi și se roagă. Ei „nu privesc de departe”. Eu am făcut-o și vreau să mă căiesc.

Biserica este Euharistie

După ce cu tristețe am constatat cum un act al Cancelariei Sfântului Sinod flutura pe internet, din gură în gură și din postare în postare, m-am simțit deodată trăitor în veacul Părinților. Când disputele teologice, frământarea Bisericii, era pâinea cea de toate zilele a poporului lui Dumnezeu. Dacă El a îngăduit să trăim și noi epoca patristică, avem misiunea de a încerca măcar să le urmăm exemplul. Cum credeți că ar fi acționat un Ioan Hrisostom sau un Chiril al Alexandriei, în aceste zile?

Nu poți să nu te întrebi, cel puțin retoric, unde ne sunt în aceste zile profesorii de teologie? Fără a numi pe cineva anume, ori a generaliza, unde oare ne este școala de teologie ortodoxă românească, în aceste zile, când avem nevoie de mărturia lor? Ca a unor oameni care au gustat din Euharistia Cuvântului dar și din cea a cărților, a studiilor și mai ales a experienței. Pentru că Euharistia nu este altceva decât trăirea lui Dumnezeu.

Biserica este Euharistie. Viața creștină este Euharistie. Iar Euharistia, este înainte de toate, mâncarea și băutura noastră cea adevărată.

Cum am putut ajunge atât de jos, ca într-o adresă internă semnată de o minte teologică atât de adâncă ca a Patriarhului nostru (nu știm dacă este autentică ori dacă formularea îi aparține) să ne găsim în fața unei afirmații care ne lasă fără cuvinte: „să permită doar participarea credincioșilor la Sfânta Liturghie, iar împărtășirea lor comună să fie stabilită la o data ulterioară”?

În asentiment cu Sfântul Vicențiu de Lerin, „ce a fost crezut pretutindeni, totdeauna, de către toți”, aceasta mărturisim și noi – centrul, logica, scopul, motivul săvârșirii dumnezeieștii Liturghii, de la Cina cea de Taină, până astăzi, a fost și este pregătirea și oferirea Euharistiei. În afara Euharistiei, nu există Liturghie.

Teologia Ortodoxă, în mod plenar și universal, mărturisește faptul că o Liturghie la care nu se împărtășește poporul, ea nu își atinge scopul. În acest sens, nu avem Liturghii „depline” și Liturghii „nedepline”.

Criza Euharistiei prin care trece poporul român, ne face să acceptăm ușor această situație. Pentru că am fost obișnuiți ca Liturghie după Liturghie, doar clericii să se împărtășească. Iar noi, poporul să ne uităm la un potir plin de Viață. Doar să ne uităm. Ni se arată Potirul apoi este „dosit” repede la Proscomidiar. Credincioșii – ne înghesuim la înlocuitori duhovnicești…

Taina unei Liturghii – „Niciodată unul fără altul”

Avem o singură Liturghie. Care este deplină, împlinită, primită în poala dragostei lui Dumnezeu, atunci când, cler și popor devenim toți ai lui Hristos, hristofori. Sau nu cumva „noi” – din epicleza lui Hrisostom – „trimite Duhul Tău cel Sfânt peste noi și peste aceste daruri” să fie vorba doar despre slujitorii hirotoniți?

„Noi” este despre toți. Cler și popor. Niciunul, unul fără altul. Precum Patriarhul Constantinopolului – „primul între egali”. Nu există, nu putem concepe, o Liturghie „nedeplină” în care doar clericii își împart Euharistia și o alta, separată, în care noi, tremurăm cu procovățul sub bărbie, la întâlnirea cu Mirele nunții vieții noastre. Nu ne putem închipui un episcop sau un preot, care a gustat în perioada de izolare, chiar dacă împărtășirea este individuală, din Trupul lui Hristos, fără a se gândi la durerea celor cărora le este gura amară de durerea despărțirii de Euharistie și Biserică. Unora le-ar sta în gât dumnezeiescul Trup…

Să fie doar o măsură temporară „amânarea oferirii Euharistiei”? Credem că este cea mai mare iluzie pe care ne-o facem în legătură cu gândul că această nebunie se va încheia. Suntem doar la începutul, începutului…

Să ne amintim: Liturghia este doar una. Fără oferirea Euharistiei nu există Liturghie. Vom participa doar la un spectacol teatral, gol și fără vreun sens. Așa au crezut și așa au făcut Apostolii. Apoi Părinții. Doar prin împărtășire simțim toți comunitatea și comuniunea. Așa s-a menținut conștiința vie că ne împărtășim în mod real cu Hristos. Nu cu simboluri. Ci cu Cel care ne-a spus „Eu sunt Învierea și Viața”. Împreună, ca Biserică. Niciodată unul fără altul!