Vasile cel Mare sau pe când episcopii purtau felon

„…nu avea nici chip, nici frumuseţe, ca să ne uităm la El, şi nici o înfăţişare, ca să ne fie drag. Dispreţuit era şi cel din urmă dintre oameni; om al durerilor şi cunoscător al suferinţei, unul înaintea căruia să-ţi acoperi faţa; dispreţuit şi nebăgat în seamă. Dar El a luat asupră-Şi durerile noastre şi cu suferinţele noastre S-a împovărat. Şi noi Îl socoteam pedepsit, bătut şi chinuit de Dumnezeu.” (Isaia, cap. 53)

Icoana frumuseții mântuirii noastre – Unul înaintea căruia să-ți acoperi fața – a devenit motivul a tot ce este mai frumos în viața noastră, a creștinilor. O lume plină de paradoxuri este credința noastră și modul în care am ales să-l exprimăm în rugăciunile noastre publice. Cum poți numi altfel decât paradox, îndemnurile din veșnicele noastre manuale de teologie când ni se subliniază că mitra episcopală simbolizează coroana de spini ori mantia împrumutată din șifonierul bazileului de la Constantinopol, este tocmai chipul hainei celei purpurii în care a fost biciut Domnul dragostei noastre?

De atâta paradox liturgic îți vine să-i dai dreptate smeritului popă Isaia din povestirea lui Creangă despre hramul bisericii Buna-Vestire din Iași și prezența Mitropolitului Calinic Miclescu: „episcopul sta în strana arhierească, îmbrăcat pompos și cu mitra pe cap, părintele Duhu se oprește în față-i și zice în gură mare, clătinând din cap: Dragul mamei Cînilic, bine-ți șede mitropolit! Unde-i neneacă-ta să te vadă?”

Sub „scuza” îndeplinirii în literă și duh a tipicului și a ritului catedral, în liturghiile noastre, se pare că am scăpat tocmai sensul Tainei. Mulțimea culorilor, a clopoțeilor, a cădelnițelor, a cântărilor exighisite, a luminilor reflectate din pietre scumpe și nescumpe, nu fac din Liturghia noastră mai mult de un muzeu al Imperiului Bizantin. O piesă de teatru a unei lumi apuse, la care spunem doar „vai, ce frumos!”

Liturghia este cu mult mai mult. Hristos este în mijlocul nostru nu datorită factorilor exteriori slujiri liturgice. Cu sau fără elemente înfrumusețătoare, Hristos se „trimite” asupra darurilor euharistice din marea Sa dragoste răstignită.

A fost o vreme când episcopii purtau doar felon. Precum preoții. Așa cum îi vedem în toate picturile și icoanele noastre. Un preot între preoți. Harul episcopatului, deplin, al succesiunii apostolice, le era destul în fața celor ce purtau felon ca și ei. Nu aveau nevoie de un semn văzut, de ceva care să-i distingă. Aveau însă ceva care să-i apropie. Să-i facă un trup. Purtarea felonului de către episcop era, poate, un mod ca ei să poată stea cu mânecile suflecate în mijlocul poporului. Sacosul dăruit de către împărat, destul de târziu în istorie, l-a singularizat și însingurat pe episcop. L-a închis în reședință, catedrală, ori în somptuosul birou. De unde greu va mai ieși de-a lungul istoriei…

Purtarea felonului la slujbe – nimic altceva decât o haină de călătorie în lumea greacă, îi lăsa loc episcopului să fie omul faptei, dincolo de mediul său bisericesc. Așa cum a fost Vasile. Sfântul Vasile cel Mare.

Omul durerilor eparhiei sale

Ce este episcopul în eparhia sa dacă nu umărul de sprijin al tuturor? Părintele tuturor, creștini sau necreștini, omul rugăciunii și mai ales omul faptei, într-un singur cuvânt, omul durerilor este cea mai bună definiție a episcopului.

În anul 370, murind episcopul Eusebiu, Vasile a fost ales în locul acestuia. Deşi era în floarea vârstei, consumat de asceza severă a monahismului ce îl practicase, și-a asumat episcopatul nu ca un merit ci ca o nevoie a Bisericii.

În primul an al omoforului său, Capadocia a fost lovită de o foamete cumplită. A privit cu durere la suferinţa oamenilor. Mişcat de acest lucru, a organizat o tabără filantropică în care a strâns pe cei mai înfometaţi dintre locuitorii cetăţii, cu copiii în frunte, pentru a le da de mâncare. Și nu doar mâncare. Poporul avea nevoie, ca și astăzi de cuvânt și alinare.

Nu a încetat nicio clipă să piardă din vedere problemele săracilor, nedreptăţiţilor, orfanilor, văduvelor, bolnavilor şi a celor aflaţi în nevoi. Pentru aceştia a înfiinţat o serie de aşezăminte cunoscute sub numele de Vasiliade, care includeau case de oaspeţi pentru clerici, instituţii de asistenţă socială, ospătărie, spital şi şcoli tehnice, precum şi locuinţe care ofereau adăpost personalului. O cetate în cetate.

Dragostea cea mare a episcopului Vasile l-a făcut pe Grigorie, Teologul de mai târziu, să rostească: „Vasile putea să facă aici să plouă pâine din cer prin rugăciune, prin cuvântul său el deschide hambarele bogaţilor, pentru a satura pe cei săraci cu pâine. Adună în acelaşi loc pe cei răniţi de foame, printre aceştia sunt unii care abia mai respiră, bărbaţi, femei, copii, bătrâni.”

Brațele întinse ale unității Bisericii

Dacă despre Vasiliada și opera sa socială nu ne ajung rândurile să le descriem, nu trebuie să uităm despre o altă parte a slujirii Sfântului Vasile cel Mare – unitatea Bisericii și reprezentarea acesteia în fața autorităților statale.

Ce faptă bună rămâne „neatinsă” de comentariile colegilor de slujire? Atunci, ca și astăzi dacă s-ar întâmpla, mâinile harnice și pricepute ale lui Vasile, au devenit subiect de invidie pentru episcopii din Asia Mică.

Nu exista încă sistemul mitropoliilor în sensul subordonării de astăzi. Episcop al Cezareii, o episcopie de sine stătătoare, Vasile s-a confruntat cu opoziţia episcopilor săi. Nu era de ajuns prezența arienilor în număr covârșitor sau cea a autorităților păgâne. S-a adăugat și dezordinea ortodocșilor.

Ce a făcut Vasile? S-a pus pe scris. Și pe îmbrățișat. Deși a rămas conștiinței creștine ca un om dur, în lupta sa de a ține Biserica laolaltă, Sfântul a știut să ierte și să îmbrățișeze. Mulți au revenit în brațele Bisericii. Alții s-au depărtat. Însă peste toți și peste toate, Biserica lui Hristos din Cezareea a început să capete formă de potir. Un singur Potir.

A scris mult. Extrem de mult pentru vremea sa, impunându-se Vasile printr-o uriaşă operă dogmatică, pastorală şi socială.

„Toate demnitățile se sting la ușa Bisericii”

Dacă în teologie, în slujba unității Bisericii și mai ales în opera socială, Sfântul Vasile, a fost omul bunătății, lucurile s-au schimbat când a fost vorba despre apărarea drepturilor creștinilor și a Bisericii în fața autorităților păgâne sau eretice ale timpului.

A fost omul care a avut putere să spună un mare NU. Autoritatea sa între oamenii vremii a impus o graniță de dialog, dar dincolo de ușa Bisericii. Ce se întâmplă în Biserică, a spus Sfântul Vasile, este doar treaba creștinilor, nimeni nu are amestecare în treburile interne ale stânei în care Mare Păstor ne este Hristos.

A avut puterea de a înfrunta doi împărați romani. Pe Iulian Apostatul, fostul său coleg de universitate, l-a întâlnit când acesta a trecut prin Capadocia: „Sfântul Vasile a luat poporul său şi l-a întâmpinat, cinstindu-l ca pe un împărat, şi fiindcă nu avea alt dar să-i ducă, i-a dus trei pâini de orz, dintr-acelea care mânca poporul”. Nu a pregătit o pâine albă, ori alte daruri. A ales adevărul – pâini de orz mânca poporul, pâini de orz a oferit și împăratului de la Nicomidia.

Cu Valens, împărat creștin de orientare ariană, Sfântul Vasile a avut mai multe conflicte privind folosința bisericilor din Cezareea, împăratul cedând în favoarea ortodocșilor. Se pare că însuși Valens l-a vizitat cu ocazia sărbătorii Nașterii și a Botezului Domnului: „Sosind praznicul Arătării Domnului, împăratul, ca şi cum vrând să placă puţin lui Vasile, a intrat în biserica lui şi, privind la bună podoabă şi la rânduiala bisericii, la cântarea şi la rugăciunea credincioşilor luând aminte, se uimea; căci n-a văzut niciodată într-ale sale biserici ariene o rânduială şi bună podoabă ca aceea. De atunci împăratul a început a fi mai bun către Vasile.”

8 ani, 6 luni şi 16 zile

Atât i-a fost omoforul episcopatului său. 8 ani, 6 luni şi 16 zile. A fost pretutindeni prezent. În teologie, în viața cetății, în felonul său din dumnezeiescul altar, dar mai ales în viețile tuturor.

Mare liturghisitor, prieten de nădejde, pedagog şi organizator înnăscut, teolog profund şi un mai presus de toate, iubitor de frații mai mici ai lui Hristos. O muncă uriaşă, desfăşurată pe parcursul unei vieţi relativ scurte, pentru că Sfântul Vasile a trecut la cele veşnice pe 1 ianuarie 379, la doar 49 de ani.

A fost numit „cel Mare” încă din timpul vieții. Nu pentru veșmintele sale. Ori pentru slujbele sale fastuoase. Sau pentru pentru modul puternic de a vorbi. Nici măcar pentru cărțile sale. Pentru dragostea sa, cu siguranță, da. Dragoste ce l-a făcut să nu fie în altă parte decât în mijlocul Bisericii și a credincioșilor săi. Cu mânecele suflecate. Și în simplul său felon. Cu multe Cruci.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s