„Sarmale liturgice” – rezumat al românismului departe de casă

Români şi românism. Puţin demagogic, nu? Dar de 1 Decembrie le înghiţim, ba chiar le savurăm. Aşa, deodată , suntem plini de românism. Este bine, chiar încurajator, dar ce se întâmplă cu tot românismul nostru sentimental, de pe 2 decembrie încolo? Unde îl ascundem?

De când mi-am luat porţia de Londra, cu amărăciune vă povestesc, mulţi dintr ai noştri se feresc să spună pe faţă, să recunoască că sunt de pe meleagurile doinei şi al dorului. Ştiaţi că doar în limba română avem cuvintele „doină” şi „dor”?

Noi românii avem ceva de la Dumnezeu pus în noi. Ceva aparte faţă de alte popoare. O lumină veselă ce se vede pe faţă.  Se simte de la o poştă că eşti român. Patronul meu iranian este fascinat de români. Zice că noi suntem aparte, „românul face să se poată” acolo unde toţi renunţă. A rămas crucit, când i-am pornit Mercedes-ul împingându-l doi paşi… Voia să sune după mecanic pentru că îi descărcase bateria – uitase plafoniera aprinsă.

Nouă ni se pare o banalitate, în România nu este zi  în care să nu vedem oameni împingând maşini. Şi necunoscuți punând umărul… Aşa ceva nu vezi pe aici…Nu te ajută nimeni, poţi chiar să-i rogi… Şi asta ne defineşte.

 

Tămâie şi sarmale – miresmele Liturghiei din Diaspora

 

Am stat astăzi şi am căutat ceva ce aduce românii împreună, aici la mii de kilometri de casă. Limba? Locul de muncă? Tradiţiile? Familia?

Este clar. Pentru mine. Dumnezeiasca Liturghie. Liturghii ca aici nu am mai trăit nici unde. 500 – 600 de români în afara bisericii! Încă vreo sută în pântecele bisericii! Se împărtășește mai mult de o oră, trei preoţi, cu trei potire…

Am cunoscut oameni care în ţară ştiau de Dumnezeu doar din înjurături…Şi aici nu lipsesc. La şapte dimineaţa este primul lângă uşa bisercii Anglicane, devenită Ortodoxă prin epicleza românilor.

Şi totuşi a ce miroase românismul la capăt de lume…

„Toată grija cea lumească să o lepădăm”  cânt dimpreună cu un cor de bărbaţi îndrăgostiți de dumnezeiasca Liturghie… Bunica Măriuţa ia capacul la oala de sarmale,  ca să pătrundă Duhul Epiclezei şi tămâia în sarmale…

Mai cântă dacă mai poţi. Biserica se umple de mireasmă. Tămâie şi sarmale. La fel de puternice sunt cele două miresme liturgice. Şi să vezi cum la sfârşit toţi se mângâie. Cu sarmale. „Se face mângâiere fraţilor”, cum zice mineiul.

Si sârbii, şi bulgarii, grecii şi croaţii, ba chiar şi libanezii, toţi fac sarmale. Dar ca ale noastre nu au mireasmă niciunele. O împărtășire de și din românism.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s