Nu pot să o şterg de pe retină…Stătea într-un bordei de doi coţi şi-o palmă, de nu-ţi venea să intri deodată cu ea, de frică că nu o să încapi dimpreună cu băbuța. Iar când intrai, te mira spaţiul generos al chiliuţei.

Chiliuţă pentru că ea, bunica Maria Bodea din satul Gâşteni, trăia ca măicuţă. Nu avea mănăstire, dar avea chilie de mănăstire şi era nelipsită de la biserică.

Făcea cele mai gustoase prescuri din care m-am împărtăşit vreodată. Dacă o vedeai, nu puteai crede că din mâinile sale iese pâinea euharistică…avea forma întorsă a literei „L”.

Faţa-i era perpendiculară pământului, ridicându-se la mai puţin de jumătate de metru. Da, era gârbovă…Nu-i vedeai faţa, era întotdeuna „în pământ”.

Aşa o ştia satul. Aşa o ştia părintele, desi venise în parohie în urmă cu 15 ani…iar bunica Maria, era tot bunică şi tot gârbovă!

Ani la rând m-am rugat lângă ea, duminică de duminică, sărbătoare de sărbătoare şi vă mărturisesc că nu ma văzut-o niciodată tristă. Ori amărâtă. Atât mă ruga, la capăt de Liturghie „Dăscălaşule, rogu-mă, plamadă proaspătă (drojdie) să-mi aduci…”şi îmi strecura în buzunar câțiva lei.

Nu pentru ea, ci pentru prescurile bisericii. Nu-mi imaginez de unde avea puterea să frământe…să crape lemne pentru cuptor… Nu ştiu cum făcea, dar sâmbătă seara, la ora toacei, era cu prescurile aburinde la uşa bisericii. Înfăşurate în prosop de câlţi…

O bunică gârbovă care nu-i cere nimic lui Hristos

Omul gârbovit nu priveşte la cer, ci la pământ. Aşa era în vremea lui Hristos, o femeie gârbovă. De optsprezece ani împliniţi, capul ei era împreunat cu genunchii, încât putea privi doar praful pământului.

Dacă vom asculta cu atenţie Evangelia, vom observa că femeia cea cu capul în pământ, nu cere nimic. Nici măcar nu vrea să se atingă de Dumnezeu. Nici să vorbească cu El nu-şi doreşte. Dar Hristos s-a milostivit de ea, şi i-a strigat: „Femeie, ești dezlegată de neputința ta! Şi Şi-a pus mâinile asupra ei, iar ea îndată s-a îndreptat şi slăvea pe Dumnezeu”.

Nu avea de unde să ştie că Iisus va veni în acea sâmbătă în satul lor. Ea era doar la sinagogă, fără să aştepte nimic. De ce oare? Pentru că întâlnirea cu Dumnezeu îi era totul.

Bunicile noastre – un strop de viaţă din Rai

Le vezi şi prin bisericile noastre. Chiar dacă nu toate-s gârbove precum bunica Maria de care v-am povestit, ori  femeia din Evanghelie,  „babele” noastre din biserici parcă sunt „decupate” din paginile Scripturii.

Sfioase, îşi caută colţişorul lor de naos, în care să nu deranjeze pe nimeni. Doar să se roage: „Maică, dacă asta-i ultima oară când vin la Tine, Doamne…?”

Sunt bunicile noastre. Pentru unii „babe”.

Pentru noi sunt bucuria copilăriei. Mângâierea şi bunătatea întruchipată. Au mâinile crăpate şi spatele împovărat de munca câmpului. Însă miros a cozonac. Şi a linişte. A pâlpâire de candelă şi busuioc atârnat în grindă, la icoana cea afumată. Taină de Ceaslov cu colţurile unse, de poveste şi de şezătoare. Amintire de foc în sobă, de furcă, fus şi lână, din care am purtat primii noştri colţuni, atunci când zăpada scârţia de ger.

Da, ele sunt chipul femeii care se întâlnește astăzi cu Hristos Domnul şi nu cere nimic, deşi de 18 ani nu văzu-se albastru cerului. Şi nici stelele.

Ele, bunicile noastre sfinte, suferă fără să cârtească, fără să se revolte, fără să se plângă, fără să ceară mila celor din jur. S-au încredințat  deplin purtării de grijă a lui Dumnezeu, ele nu mai cauta vindecarea trupului, ci doar mântuirea sufletului. Credința lor este mai tare decât suferința lor. Trupul le este gârbov, dar sufletul le este cu un pas în Împărăția lui Dumnezeu.

Aşa mi-o amintesc pe bunica Maria „prescurăreasa” – trupul plecat spre pământ, dar  cu sufletul în Cer…