Să auzi limba română la Londra este ceva normal. Poate şi din acest motiv nu te simţi atât de străin în centrul financiar al lumii. Toate regionalismele româneşti sunt întâlnite, fără excepție. Cultură şi culturi. Diversitate. O lume colorată şi multicoloră. Chiar şi în sânul comunității românești. La drept spus, nu prea există o „comunitate românească” strânsă în jurul a ceva. Biserica şi-a intrat în rolul de „mamă duhovnicescă”, însă nu este de ajuns. Sunt români care se feresc de români…Pentru că e atâta „culoare rumânească” la Londra, care te dezarmează…
Ieșisem liniştit de la Biserică. O linişte a Liturghiei de după Liturghie. Mă gândeam la ce „nebunie” a făcut Dumnezeu – a avut un singur Fiu şi pe Acela la dat să moară, nu o dată, cum murim noi, ci la infinit, Liturghie de Liturghie.
Paşii gândului mi-au fost tulburaţi de o „limbă colorată”, familiară cândva…
„Au, ochiosule şi aspectosule, zi zău: „Să-ţi dau în bobi? So mai ki keres? Trăieşti bine, băftosule… Hai să-ţi dau în bobi, să-ţi vezi soarta. Io-ţi zic ce nu găseşti pe goagăl. Mai lasă telefonu ăla! Cu cine vorbeşti? Îl ştiu, e om bun..Dă-te mai hakana. Auzi la baba – 41 de bobi, bine ştiţi, bine gândiţi, bine vă potriviţi, dacă-i bine şi după gând să pice 9, colac în prag şi bucurie într-amândouă mâinile, dacă nu să pice 2 şi să nu s-aleagă nimica de voi”… Fă şi tu semnu crucii deasupra… Te-am văzut ieri la Biserică, ai credinţă mare. Au, mo ilo, ce-ai pă tine? Îţi ies vorbe multe, vezi să nu-ţi facă duşmanii cheie. Ia pune-ţi o dorinţă, să vedem dacă se-mplineşte. Nu mi-o spune, c-o ştiu. Au, da ce baftă chioară ai, care la noi se zice noroc porcesc. Auzi, te-ai visat adunând ghinde? Vreau să-ţi ghicesc dacă-ţi iese şi belşug de bani!”
În tot dialogul acesta, nu am apucat să suflu o vorbă. Parcă mă vrăjise baba Stănescu din Kingsbury…Este de 10 ani la Londra şi trăiește din ghicit. Şi o duce bine: „Eu cu boabele mele, îi ţin pe toţi de acasă, din România şi mai pun şi deoparte, de pogribanie!”
Refuz politicos să-mi aflu soarta şi destinul. Mi-a ajuns ultimul an al vieţii mele.. Şi îmi reiau Liturghia minţii…
Ghicitul – un păcat mereu actual
Indiferent de cultura în care a trăit, omul a dorit dintotdeauna să afle măcar o frântură din viitor. Istoria popoarelor antice ne demonstrează că principala preocupare din punct de vedere religios a unei comunități, a unui popor, a fost aceea de a afla viitorul. Dacă deschidem un manual de Istoria Religiilor, în fiecare cultură vom găsi măcar o practică de divinație. De la celebrul Oracol din Delphi, la practicile divinatorii din Roma Antică și până la ghicirea în măruntaiele animalelor sacrificate în India și Iran, toate acestea pretindeau că descoperă evenimente ce se vor întâmpla – putând astfel să fie evitate și lumea să continue fericită pe firul vieții.
Timpul și praful s-au așezat peste ele, cele mai multe dintre practicile antichității fiind date uitării. Câteva au supraviețuit, însă, într-o formă mascată. Omului modern, mereu aflat în goana zilei de mâine, nu îi este greu să „ghicească” viitorul. Printr-un singur click, el își poate consulta câteva zeci de horoscoape chinezești, coreene, aztece, mayașe etc. Sau poate ghici pe fundul ceștii de cafea, ori într-o mână de grăunțe… Colțunașii de ghicitoare, apa măsurată, boabe de grâu, usturoi în pâinea dospită, turta de visat, picurii de ceară dintr-un castron cu apă – acestea sunt doar câteva dintre obiceiurile „nevinovate” pe care le întâlnim astăzi, în viața de zi cu zi.
„Cu ce îl supăr pe Dumnezeu dacă doresc să îmi aflu viitorul?”
Viitorul este timpul lui Dumnezeu, spunea Părintele Arsenie Papacioc.
De ce este păcat? Simplu. Învățătura Sfintei Biserici, bazată pe Sfânta Scriptură, demonstrează că practica aflării viitorului nu este conformă cu voința lui Dumnezeu: „Să nu fie la tine nimeni care să-şi treacă pe fiul sau pe fiica lui prin foc, nimeni care să aibă meşteşugul de ghicitor, de cititor în stele, de vestitor al viitorului, de vrăjitor, de descântător, nimeni care să întrebe pe cei ce cheamă, nimeni care să întrebe pe morţi” (Deutoronom 18, 10-11).
Ghicitul viitorului nu este o practică demnă de un creștin care rostește, cu toată credința, „Facă-se voia Ta”. Dacă credința noastră este sinceră și totală, nu avem nevoie să cunoaștem viitorul, nu avem nevoie să ne visăm soarta, partenerul de viață sau alte evenimente ce vor urma.
O întâmplare pe care am întâlnit-o de curând poate constitui concluzia acestor rânduri. Este vorba despre un bărbat care a fost depistat cu o formă gravă de cancer. Doctorii i-au zis pe față cât mai are de trăit. După aflarea veștii, când toți se așteptau ca el să fie distrus, viața lui continuat firesc. Nu s-a abătut de la nicio activitate zilnică, iar majoritatea colegilor l-au condamnat: „Mai ai un an de trăit și tu vii la muncă? Du-te, omule și trăiește cât mai ai, fii fericit, stai cu familia”! Zâmbind, omul a răspuns: „Eu știu că voi muri într-un an, voi însă nu aveți garanția că veți trăi nici până mâine și tot veniți la serviciu!”.