Este tăcută. Şi simplă. Aproape părăsită, deşi arată decent de afară. Ne salutăm zilnic, dimineaţa şi seara. Mă închin de dor. De dorul cum ne salutăm Hristosul ascuns pe Sfânta Masă, din altarul bisericilor de acasă. Aici, ai vrea să te închini, dar nu ai cui. Rămâi cu gândul la zecile de biserici şi sutele de troiţe de acasă. Rămâi doar cu gândul…

O biserică londoneză, este prietena tristă, despre care scriu. Poartă hramului Sfântului Arhidiacon Lavrentie, prăznuit de către Biserică în ziua de 10 august.

August la Londra? Miroase bine a toamnă. Nu toamna de acasă, însorită aproape ca vara…Plouă de se cutremură baierile cerului. Plouă şi peste biserica Sfântului Lavrentie, chiar dacă ar fi soare.

Plouă, pentru că taina unei Biserici este să fie pântece mântuitor. Aşa cum Iona a strigat la Dumnezeu din pântecele chitului biblic. Din acestă biserică, nimeni nu mai strigă la Dumnezeu. Nici de bine. Şi nici de rău.

De fapt, biserica Sfântului poartă, are în sine, ceva din viaţa diaconului Lavrentie din Roma – de la bogăţie, la suferinţă şi mucenicie – spre Înviere.

Aurul Bisericii – năpăstuiţii lumii

Centrul religiei creștine – dumnezeiasca Liturghie, în care Mântuitorul Iisus Hristos devine prezent în mod real în mijlocul comunității euharistice – este mediul din care decurg toate celelalte activități ale Bisericii. Continuare a Liturghiei este filantropia, noțiune teologică ce desemnează „prietenie sau dragoste față de oameni”, așa cum se traduce din limba greacă. Asociată mediului euharistic, filantropia devine mai mult decât prietenie – este lucrare de recunoștință adusă lui Dumnezeu, pentru iubirea Sa față de oameni. Cu alte cuvinte, împărțim din dragostea și bunătatea lui Hristos, acel „Ale Tale dintru ale Tale” din textul epiclezei euharistice.

Desprinsă din Liturghie, dragostea de a ajuta pe cei care se află în suferință a devenit caracteristică mai întâi slujitorilor Sfintei Biserici. Ne amintim din Faptele Apostolilor că au fost aleși „șapte bărbați cu nume bun”, care să ajute la slujirea la mese. Deși Scriptura nu menționează, cu siguranță cei șapte diaconi făceau cu mult mai mult. Documente din primele secole creștine, Didahia, Scrierile Sfântului Iustin Martirul și Filosoful, ne arată că episcopul coordona toată activitatea socială – diaconii mergeau prin închisori, prin casele săracilor, în bolnițe, ca să mângâie cu daruri pe cei în suferință. Au existat cazuri în istoria Bisericii, când s-a luat hotărârea de a se topi vasele sfinte și, cu aurul rezultat, să fie răscumpărați robi care au fost puși în libertate.

Un astfel de de caz  ne prezintă și sinaxarul zilei de 10 august. Istoria se oprește în timpul împăratului Valerian, în Roma secolului al III-lea. Deși păgân, împăratul a fost favorabil, la început, religiei creștine. Însă, după o călătorie în Orient, unde a gustat din misticismul dus la extrem de religiile de mistere, a fost semnat un edict prin care se interzicea adunarea euharistică creștină. Printre primii arestați a fost episcopul cetății, Sfântul Sixt.

Istoria ne-a lăsat una dintre cele mai emoționante icoane – episcopul era dus spre interogatoriu, iar turma creștină îl urma. Din popor se desprinde arhidiaconul Lavrentie: „Unde te duci, Părinte, fară fiul tău? Ce jertfă te pregătești să aduci fără diaconul tău? M-ai gasit cumva nedemn de aceasta? Vei refuza tu să-ți fie alaturi, pentru a-și varsa sângele pe cel pe care l-ai primit întru Sfintele Taine? Episcopul îi raspunse: Nu fiule, nu te părăsesc, dar lupte încă și mai mari te așteaptă. Noi, ca batrânii, ne-am angajat într-o luptă ușoară. Dar pe tine, tânăr viguros, te așteaptă o victorie și mai plină de glorie. Nu mai plânge.”

A iubit Dăruitorul mai mult decât darul

Evenimentele din cetatea Romei s-au precipitat. Episcopul a fost condamnat la moarte, mulți alți creștini au fost arestați. În rândul noilor arestați se număra și arhidiaconul Lavrentie. În scurt timp, împăratul l-a chemat și pe el la judecată, mai ales că a aflat faptul că tânărul avea misiunea de a păzi vasele și obiectele prețioase ale comunității creștine. Auzind vorbindu-se de comori, împăratul a cerut lui Lavrentie să le predea administrației romane: „Mai întâi, ceru sa i se dea trei zile răgaz, după care să-i fie trimise multe căruțe cu care să transporte marea avere. A chemat în casa lui Ipolit orbi, șchiopi, bolnavi și nenorociți de tot soiul, a împărțit la toți aurul. Apoi, punându-i în căruțe, veni să îi prezinte la palat: Iată comorile veșnice ale Bisericii, care nu se împuținează și sporesc mereu. Cuprins de furie, Valerian  a strigat: Închină-te idolilor! Sfântul Lavrentie a raspuns că nimic nu poate să îl facă să accepte cultul idolilor, în locul Făcătorului tuturor lucrurilor. Atunci a fost supus chinurilor și aruncat în închisoare. După un al doilea interogatoriu, la palatul lui Tiberiu, a fost bătut cu bice plumbuite și lanturi, tăindu-se apoi capul.”

Istoria și izvoarele ei ne-au zugrăvit o mărturie a implicării Bisericii în viața socială a cetății. Atentă la semenii săi, la oamenii bolnavi și la multa suferință din lume, Biserica nu a încetat până astăzi să prelungească Liturghia prin filantropie. O activitatea care, de cele mai multe ori, se desfășoară în taină – dragostea pentru cei în nevoie se face cu sensibilitate și responsabilitate, pentru a înțelege suferința, pentru a o alina și pentru a-i da acesteia un sens folositor mântuirii celui încercat de sărăcie sau boală.