Cu durere, românității din Bucovina ucraineană. Adio, dulce limbă română

Vorbim adesea de Basarabia, dar uităm că, odată cu ea, României i-au fost răpite de către URSS şi alte teritorii: Bucovina de Nord, Ţinutul Herţa şi Insula Şerpilor. O bucată de Românie a rămas pe dinafară. Veșnic?

Zilele acestea a venit lovitura de măciucă: „democraţii“ ultra-naţionalişti de la Kiev desfiinţează învăţământul în limbile minorităţilor. Pe scurt, copii românilor din Bucovina de Nord nu vor mai învăța din abecedarul românesc, ci din cel chiliric. Să li se piardă românitatea din AND. Încet și Sigur. Iar România a acceptat oficial…

O sfâșiere acceptată dar neasumată

Una dintre cele mai vechi mărturii ale istoriei creştinismului, Didahia celor 12 Apostoli, apreciată de către specialişti ca fiind scrisă la sfârşitul secolului I, ne zugrăveşte o imagine deosebită, unică până atunci: „creştinii locuiesc pe pământ, dar sunt cetăţeni ai cerului, nu au cetate stătătoare în lumea acesta”. Altfel spus, deşi creştinii locuiesc în graniţele unui stat, ei nu sunt mărginiţi de concepte umane precum naţiune, frontieră, spaţiu Schengen. Ne arată clar Sfântul Apostol Pavel că, indiferent unde locuiau primii creştini, formau un singur trup – Biserica, „căci, precum trupul unul este şi are multe mădulare, iar toate mădularele trupului multe fiind, sunt un trup, aşa şi Hristos. Pentru că într-un Duh ne-am botezat noi toţi, ca să fim un singur trup, fie iudei, fie elini, fie robi, fie liberi, şi toţi la un Duh ne-am adăpat” (I Cor., 12, 12-14). În această alcătuire sfântă, când un mădular suferă, se resimte întreg corpul. Astfel, înţelegem că, în momentul în care într-o ţară creştinii suferă moarte, umilire şi prigonire, Biserica Universală suferă.

Pe teritoriul ţării vecine trăiesc aproximativ jumătate de milion de cetăţeni de etnie română. Românii au locuit dintotdeauna pe aceste meleaguri. Istorica Bucovină, care avea capitala la Cernăuţi, a fost pământ românesc, locuit dintotdeauna de români. În ianuarie 1775, Imperiul Habsburgic a primit ca „premiu” acest ţinut, pentru că nu s-a amestecat în conflictul dintre Rusia şi Imperiul Otoman.

Marea Unire a fost un moment de respiro pentru fraţii din Bucovina de Nord. La 28 noiembrie 1918, judeţul Cernăuţi revenea acasă. Pentru puţin timp, căci Pactul Ribbentrop-Molotov din anul 1939, a „dăruit”, din nou şi definitiv Bucovina Uniunii Sovietice. În ziua de 28 iunie 1940 s-a hotărât evacuarea populaţiei româneşti din Cernăuţi şi din satele româneşti. Dar, mulţi nu s-au putut despărţi de casele şi de bisericile lor. Au preferat să accepte o limbă străină şi convieţuirea cu polonezi, evrei şi ucraineni aduşi că să se „colonizeze Bucovina”. Populaţiile „plantate” au reuşit să-i devanseze numeric pe români. Bisericile au rămas pustii şi au fost transformate în depozite şi cămine culturale, iar şcolile au devenit cu predare în limba ucraineană.

Astăzi, românii sunt tot mai puţini. Într-o vatră românească în care îşi au rădăcinile oameni de seamă, precum Miron Vodă Barnovschi, Victor şi Leca Morariu, Eudoxiu Hurmuzachi, Aurel Iencean, Ion Nistor, Grigore Vasiliu Birlic şi Sofia Vicoveanca nu se mai vorbeşte, nu se mai roagă şi nu se mai învaţă în româneşte. Mai grav, dispar peste noapte mormintele românilor! Românii din regiunea Cernăuţi sunt supuşi unui proces agresiv de asimilare, de renunţare la identitatea românească. Aceşti oameni nu se bucură de libertatea cuvântului, nici de dreptul fundamental la educaţie în limba maternă. Copiii românilor nu mai au posibilitatea de a învăţa limba strămoşilor, pentru că li se predă în ucraineană.

Uimitor, dar prima reglementare a preşedintelui interimar Oleksandr Turcinov, dată la câteva ore de la instalarea sa, duminică 23 februarie 2014, a fost tocmai Legea privind limbile regionale. Conform documentului în vigoare, se anulează fosta prevedere constituţională, care permitea folosirea limbii materne în localităţile ce deţineau etnici în procent minim de 10% din întreaga aşezare. Din 23 februarie 2014, românii nu mai pot folosi la şcoală, în administraţie, la biserică, limba strămoşilor.

De ieri, au și pus în practică. Și românia tace…Nu suntem vrednici să ne scrim numele țării cu majuscule, atât timp cât ne uităm frații de după sârma ghimpată.

Speranţa? Poate, doar într-o minune! O minune… pentru că şi înaintaşii noştri au sperat: „Bucovină, plai cu flori, unde sunt ai tăi feciori?/ Au fost duşi în altă ţară, dar se întorc la primăvară./ Înapoi când or veni, tot pe tine te-or iubi”.

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s