Am crescut la ţară. La poale de pădure, într-o Moldovă ce încă îşi poartă miresmele, aici, cu mine, la capăt de lume. Nu mi-a fost şi nu îmi este ruşine de copilăria mea. Dimpotrivă, m-am mândrit cu ea, am văzut-o ca pe  o mare şansă.

Apus de soare şi sunet de talancă  – este imaginea copilăriei mele. Venea Mândruţa de la păşune, din Valea Somnului. Era sunetul cinei. Al cinei mele preferate – lapte cu mămăligă…Pentru că o vacă într-o gospodărie este cina asigurată. Indiferent de starea socială şi numărul persoanelor din familie.

Să nu credeţi că este o glumă, dar Sfântul ce va fi canonizat mâine la Mănăstirea Putna – Sfântul Iacob Putneanul, a rămas în conștiința liturgică tocmai pentru lupta sa de a fi de partea oamenilor şi a fi eliminată acea odioasă taxă – văcăritul.

Mă pregăteam să public un text despre primul Abecedar din istoria românilor –  operă de suflet a Sfântului Mitropolit, însă puținul soare londonez, îmi bate acum în geamul biroului…Ciulesc urechile…așteptam să aud talanca…  Am uitat. Sunt în altă lume…

„Iacob mitropolitul, care a legat văcăritul.”

Una dintre cele mai mari binefaceri pe care le‑a făcut Moldovei şi poporului, a fost faptul că a reușit să determine pe domnii țării să elimine câteva impozite care sărăceau întreaga țară, dar mai ales pe oamenii simpli.

Lupta cea mai grea a dus‑o pentru eliminarea impozitului numit „văcărit”. L-a costat scaunul de mitropolit. Izvorul râvnei pentru această luptă a fost faptul că el s‑a identificat cu necazurile poporului din vremea sa. Dragostea pentru credincioși l‑a făcut să fie una cu durerea lor și cu dorința lor de bine.

Țările Române se aflau în perioada foarte dificilă a domniilor fanariote. Pentru a deveni domni, candidații trebuiau să achite sultanului, marelui vizir și altor persoane importante din administrația Imperiului Otoman, mari sume de bani. Apoi, venind în Ţările Române, puneau impozite împovărătoare, pentru a strânge banii cheltuiți.

Cel mai greu era văcăritul – impozitul pe animale mari. O taxă pe laptele din bătătură. Plătind acea taxă, ţăranilor nu le mai rămânea nimic. Erau forţaţi să vând vaca, pentru că era mai mare impozitul. Şi o vindeau pe nimic, tot grecilor fanarioţi.

Voievodul Constantin Racoviță, la începutul celei de‑a doua domnii în Moldova, în anul 1756, a impus văcăritul. Sfântul Iacob, Mitropolit fiind, l‑a sfătuit și l‑a determinat să renunțe la acest impozit. „Îndemnându‑se din râvnă dumnezeiască și prin duhovnicescul sfat al Preasfințitului Iacob Mitropolitul Moldovei și socotind cum că toată ticăloșia și stricăciunea țării acesteia nu este dintr‑altă, fără numai dintr‑acea dajdie stricătoare și urâtă, că măcar că vaci nu rămăseseră la locuitorii țării, dar, de vreme ce era văcăritul, tot trebuia să dea sumă de bani, și o babă săracă, ce toarce în furcă să‑și agonisească hrana și comândul său, trebuia la acea vreme să dea și ea bani la văcărit”.

Ceremonia religioasă de punere a blestemului asupra văcăritului a fost deosebită. Domnul Constantin Racoviță a chemat la Iași câte 6 locuitori din fiecare ținut al țării. Alături de ei, au venit mulți oameni din oraș și din împrejurimi. S‑au adunat cu toții în Catedrala Mitropolitană și în incinta Mitropoliei. În cadrul Sfintei Liturghii, la Vohodul Mare, Sfântul Iacob a dat citire Cărții Patriarhale de blestem, iar poporul a răspuns după fiecare frază: „Amin!”.

Eliminarea văcăritului a dus la înmulțirea poporului din Moldova

După înlăturarea acestui impozit, în anii următori țara a înflorit, pentru că familiile se eliberaseră de povara sărăciei datorate impozitului văcăritului. Înlăturarea impozitului a făcut ca mai mulți copii să se nască în familiile care nu mai erau stăpânite de frica de a nu avea ce să le dea de mâncare: „îndată cum s‑au rădicat această dajdie, au început a se întări și a se înmulți locuitorii țării și de atunci prea bine s‑au îndreptat țara”, zice cronicarul.

Dar Sfântul Iacob a trebuit să lupte în continuare pentru păstrarea acestei binefaceri. În martie 1757, Constantin Racoviță a fost schimbat și în locul lui a fost pus domn Scarlat Ghica, care a încercat să îl determine pe Sfântul Iacob și pe ceilalți arhierei să dezlege blestemul pe văcărit.

Văzând că nu îl poate convinge pe Sfântul Iacob, Scarlat Ghica a apelat la sultan și a obținut dreptul de a reintroduce văcăritul, chiar dacă arhiereii nu dezleagă blestemul.

Dar, spune cronica, „s‑a cunoscut că nu a fost voia lui Dumnezeu să treacă ruga și lacrimile lui Iacob Mitropolitul și ale altor arhierei; că atunci când gătise toată rânduiala slujbei să pornească văcăritul, i‑a sosit mazilirea și s‑a dus în Țara Muntenească, rupând toate rânduielile slujbei ce făcuse”.

La 1758, turcii au numit domn pe Ioan Teodor Callimachi. Noul domn a insistat și el foarte mult pe lângă Sfântul Iacob să dezlege blestemul, atât în mod direct, cât și prin intermediul altor demnitari.

În cele din urmă, după doi ani de insistențe, în 1760, Sfântul Iacob, pentru a nu apărea o criză în țară, a părăsit scaunul de mitropolit. El a rostit atunci un mișcător cuvânt de învățătură:

„Iată că m‑am lepădat și de Mitropolie și de cinste și de toate ale acestei lumi, numai focul jurământului să nu‑mi iau în cap și în suflet; și socotiți că sunteți toți musafiri ai acestei lumi și în cealaltă lume avem a trăi și a răspunde la faptele noastre și fiți sănătoși”.

La aceste cuvinte, cei de față s‑au „pierdut cu firea” și au izbucnit în plâns. Nu numai ei, ci tot poporul, boieri și oameni simpli, au plâns amarnic la retragerea sa, căci știau că un mare și sfânt păstor pleca de la ei.

Dar jertfa lui nu a fost în zadar. Prin ea s‑a pecetluit eliminarea văcăritului. În ciuda dezlegării primite de la Patriarhul de Constantinopol, nimeni nu a îndrăznit, nici următorul mitropolit, Gavril Callimachi, chiar dacă era fratele domnului, nici un altul, să dezlege blestemul pentru a impune din nou impozitul. Spre deosebire de Moldova, în Țara Românească văcăritul a mai fost perceput încă 40 de ani.

Atât de mare a fost importanța opoziției Sfântului Iacob față de văcărit, încât în popor au rămas două versuri, în care este portretizat tocmai prin această faptă: „Iacob mitropolitul, care‑a legat văcăritul.”