Răbdarea Popii

Hristosul nostru se împarte liguriță cu linguriță. Și mare taină, rămâne tot Unul. Ne împărtășim de Viață și din viața dumnezeirii, El împărțindu-se cu fiecare Picătură și cu fiecare Firimitură. „Se sfărâmă și se împarte Mielul lui Dumnezeu, Cel ce se sfărâmă și nu se desparte, Cel ce se mănâncă pururea și niciodată nu se sfârșește, ci pe cei ce se împărtășesc îi sfințește”. Atâtea Liturghii în întreaga lume, atâtea trilioane de firimituri pline de dragostea Sa, toate se împart dintr-un singur Trup jertfit din prea multă dragoste pentru om și umanitate.

Unde am observat mai bine această „împărțire tainică” a Hristosului Euharistic? Tocmai departe de casă. Ca o minune, românii și Liturghia celor plecați prin lume, ne-au arătat o altă față a Bisericii Euharistice. A Bisericii, ca popor real al lui Dumnezeu, care chiar se împărtășește. Nu doar simbolic, la Paști și la Nașterea Domului. Ci Liturghie de Liturghie. Trecând peste discuțiile liturgice legate de deasa sau rara Împărtășire, cel puțin românii pe care noi îi numim „înstrăinați”, sunt prieteni buni ai Potirului.

Ferestrele bisericii din secolul la X-lea luminează cald în toată răceala asta a Londrei. De multe ori, mi se pare a fi o bisericuță din turtă dulce. Este smerită. Unii ar spune, neprimitoare. Însă ea, așa cum o simțim mulți, ne este „acasă”.

Dimineața curge liniștit. Chiar și Duhul Sfânt este întâmpinat cu trei „Aminuri” și cu multă pace. Fiecare își împarte durerea cu Domnul Durerilor. Până înainte de „Tatăl nostru”, este doar o biserică tipică. „Să luăm aminte! Sfintele Sfinților!”

Și sfinții încep să curgă. Doi preoți și un diacon (doar în Anglia am văzut diaconii împărtășind credincioșii și o să pricepeți și de ce) cu Potirele pline ochi de Viață, își caută un locușor de unde să-i îndumnezeiască pe oamenii lui Dumnezeu. Prunci și mame, intelectuali și simpli muncitori, studenți și câteva bătrâne ce le-a apucat noul secol în Anglia, toți la un loc, sunt poporul lui Dumnezeu. Pentru că sunt atât de mulți creștini așezați la coada primirii unei firimituri de veșnicie, i s-a dat binecuvântare și diaconului să împărtășească – așa cum o făceau odinioară în epoca persecuțiilor. Trei slujitori. Trei Potire și pe puțin o oră jumătate, chiar două ore. De împărtășit. Linguriță după Linguriță. Vă puteți închipui cum este să ții cu o singură mână un Potir plin, cu cealaltă să nimerești țintă, să stai încordat și maxim de atent, două ore?

Răbdare de Popă de diaspora. Și nu am auzit pe nici unul să se plângă. Se mai înroșesc. Transpiră. Se usucă. Iar transpiră. Iar după două ore zâmbesc mulțumiți. Este un zâmbet tainic, după ce privesc în Potirele aproape goale. Câtă Viață au împărțit și astăzi cu Lingurița?

Este o răbdare ce parcă depășește granița umanului. Însă dincolo de mâna încleștată pe Potir, ei rămân doar oameni. Și de aceasta avem nevoie, de a privi lucrurile cu umanitate, chiar dacă vorbim de cele Sfinte.

Umanitatea și omenescul este și va fi întotdeuna un semn de normalitate, de firesc, chiar și în Biserică.

Răbdarea Papei

În lumea în care trăim, creştinul trebuie să se manifeste ca următor al lui Hristos prin exemplul vieţii sale, cel puțin la nivel teoretic, fără a depăși granița firescului. Pentru asta ne cere și Hristos, să fim doar oameni. Și nimic mai mult.

Poate privind la icoane, poate la viețile Sfinților, ori citind prea multe povești de succes pe media și rețele de socializare, am început cu toții să avem așteptări. De la oamenii care ne înconjoară, de la politicieni, de la vedete și de ce nu, oarecum justificat, de la oamenii lui Dumnezeu. Știu, toți suntem ai lui Dumnezeu, însă referirea privea pe cei care și-au plecat capul de bună voie sub epitrahilul sau omoforul deloc comod al lui Hristos. Am început să-i confundăm cu icoanele și sărim cu like-rile acolo unde ne sunt prezentați ca făcând ceva demn de o icoană. Episcopul Hușilor și-a luat cina de Crăciun cu oamenii străzii din Bârlad. Like. Oare de ce nu facem la fel la o fotografie cu un episcop sau preot care se încalță. Pentru că este normal să se încalțe. Ori se piaptănă. Ori se enervează. Pentru că și ei sunt doar oameni.

Anul 2020 a început mediatic cu o știre ce a făcut imediat înconjurul lumii în doar câteva clipe – Papa Francisc s-a enervat! Alții au titrat și mai grav, ba chiar ar fi lovit pe cineva. În prima zi a anului, episodul deja mult prea cunoscut și descris în fel și chip, a fost prezentat peste tot ca fiind o mare, mare și imensă dezamăgire.

Tocmai chemase lumea catolică la lepădarea rigidității de care suferă. El a cerut o numită „aruncare în luptă” şi o apropiere de oameni. „Suntem chemaţi să ieşim în întâmpinarea celorlalţi şi să le ascultăm existenţa, strigătul de ajutor”, a spus episcopul Romei. Apropiere a dorit, apropiere i-a dat Dumnezeu!

„De atât de multe ori ne pierdem cumpătul. Asta mi s-a întîmplat şi mie. Îmi cer scuze pentru exemplul prost pe care l-am dat.”

Este același om. Presa care ieri cerea „răstignirea mediatică” a episcopului Romei, nu este altă față de cea care îl lăuda pentru modul său firesc de a vedea Biserica și lumea:

„E avocatul marginalizaților, al refugiaților, al perdanților. Binecuvântează copii ai unor mame singure și îndeamnă jurnaliștii să cunoască Biserica așa cum e, „сu virtuțile și păcatele ei și să-i împărtășească pasiunea pentru adevăr bunătate și frumusețe”.

La întrebările incomode legate de avort sau de homosexualitate răspunde aidoma lui Isus („Cel fără păcat să dea primul cu piatra”) atunci când a fost înghesuit de înțelepții vremii să dea un verdict în cazul femeii prinsă în adulter: „Cine sunt eu să judec?”

Când a preferat Loganul, presa l-a pus pe Benedict în balanță cu ierarhii noștri, plini de toate, așa cum ni-i prezintă obsedant presa. Acum când a reacționat ca un om de 84 de ani, în fața unei mulțimi ce are așteptări de la el ca de la Maddona, Papa nu mai este simbolul firescului?

Pentru că s-a enervat, pentru că a fost firesc, acum toți l-au condamnat. Pentru că a fost doar un om. Cât timp ne va lua să înțelegem că firescul este normalitatea chiar și în Biserică? Ortodocși sau catolici, preoții și episcopii au o viață dincolo de mâna încleștată pe Potir. Într-adevăr, epitrahilul rămâne pe gât chiar și atunci când este în geantă sau în veșmântar, însă firescul și normalitatea sunt depășite doar de Hristosul din Potir. În rest, cu toții suntem doar oameni.