Faci o greșeală. Cândva. Un păcat. Poate unul capital. Unul de neînchipuit. Lumea ți se întoarce cu susul în jos, cerul cade pe tine, umerii ți se îndoaie de povara propriei dureri dar mai ales pentru durerea provocată celor din jur. Nu știu cine ești. Unde mai ești? Dacă mai ești?

1,2,3…Începi sa respiri. Și din nou 1,2,3…Mai tragi o gură de aer. Ridici ochii la Dumnezeu, Cel care, parcă, este singurul care ți-a rămas. Trece o seară, trece o dimineață, tu tot cu 1,2,3…, și continui să respiri. De la o seară, la cealaltă, așa ca la Scriptură „Și a fost seară, și a fost dimineață, ziua întâi”. Apoi cu mila lui Dumnezeu, viața se așează, cu bune, cu mai puțin bune, cu poticneli, cu clipe de liniște, cu oameni care-ți dau nădejde, diminețile încep să prind contur iar serile ți se umplu de lumina cea lină. Însă indiferent de cât timp va trece, acel episod, va fi acolo. Cu tine, oriunde vei fi. Și unde nu vei fi. Pentru că este parte din tine. Din firescul tău, chiar dacă tu simți că te-ai schimbat. Ca și cum ai avea un securist comunist cu tine neîncetat.

Există o „securitate” a conștiinței noastre, ce are linie directă și cu Cerul dar și cu sufletul tău. La fel cum a existat o securitate de tristă amintire și cum există una foarte reală și foarte prezentă în zilele noastre. Cum îmi permit oare să fac astfel de afirmații, într-o lume atât și atât de liberă pentru toată lumea?

Zilele acestea, când Vlădica Pimen de la Suceava a fost în atenția monitoarelor, telefoanelor,  și a televizoarelor noastre, sursele media nu au afișat neapărat suferința unui om în prime time, ci au publicat cât ai clipi, un păcat al bătrânului făcut cu 60 de ani în urmă. 60 de ani. Unii nu trăiesc atât.

Un păcat asumat, de către o mână care a scris cândva, câteva note informative, știm cu toții pentru cine și către cine. Aceeași mână, pe care mulți am sărutat-o, găsindu-l la biserică, însă la fel de bucuros, la strâns fânul, la descărcat cărămizi, cărând pachete ce cântăreau greutatea lui plus mantia sa arhierească, pentru cei în suferință. Părintele Pimen, este episcopul despre care s-a dus vestea că dacă îl cauți prin buzuare are două lucruri: o șurubelniță și un dar pentru un sărman.

Despre ce s-a scris, a fost un păcat al tinereții. Probabil și el a învățat atunci să respire cu 1,2,3…Nu știm, doar presupunem. Însă putem vedea astăzi roadele lucrării acelei mâini. Mână care a mângâiat, a sfințit, a împărtășit, a corectat când a fost nevoie, a îmbrățișat, a ridicat mănăstiri, aziluri și case de copii, o mână sub care a înflorit Bucovina cea duhovnicească. Cui nu-i dragă Bucovina și mănăstirile sale? A ajuns Vlădica la 90 de ani. Cu înfrângeri din tinerețe și cu biruințe la căruntețe. Îi știe Dumnezeu nevoința, la fel cum doar El îi știe și pocăința.

Însă, pe lângă toate acestea, un lucru care ar trebui să ne îngrijoreze pe toți, este acela legat de „dosarul nostru” din sursele media și din cele de socializare. Personal, nu am fost niciodată speriat de toate știrile conspiraționale, dar aceste episod m-a pus la meditație. Cum s-a tastat cuvântul „Pimen”, toată media a împânzit statutul său de „colaborator” al Serviciilor de Securitate al Republicii Socialiste România. Adică despre păcatul său, cel de demult. Nimic despre viața sa dăruită Bisericii și Bucovinei?

Unde se duc fotografiile noastre de pe FB când nu mai sunt?

Episodul bătrânului Părinte Pimen, ar trebui să ne pună la ceas de meditație. Undeva, există un loc în care se strâng toate informațiile despre noi, și când este nevoie sunt scoase în față? Așa s-ar traduce. Pentru că indiferent ce va face Arhiereul Pimen – poate chiar și în ziua morții sale, i se vor scoate ochii, reci fiind, cu acel păcat al tinereții?

Adică ne confruntăm cu o „securitate nouă”. Un alt fel de serviciu informațional. Ceea ce mi se pare și mai grav este faptul că noi alimentăm „dosarele” noastre, liberi și nesiliți de nimeni. Și mai așteptăm și like-uri.

Îmi mărturisea un cunoscut, fin observator al lumii încojurătoare: „Tocmai ieri seară, când era un cer formidabil, s-a nimerit să nu poată fi încărcate pozele pe Facebook. Abia atunci am înțeles, mai clar, cum mai tot timpul trăim, în paralel, în cele două lumi, virtuală și reală: am cam ajuns să n-o mai putem duce pe una fără cealaltă.” Adevărat?

Postăm cu o repeziciune uimitoare. De multe ori nici nu mai contează ce. Că e un inel, o manichiură sau o farfurie împodobită culinar, o icoană, sau Sfintele Taine, cald prefăcute, postare să fie.

De ce postez? Și ce dacă? Cui îi pasă?

Rețele de socializare ne mint cu inducerea ideii că tot ce spunem este important. Sau ce fotografiem. Sau vizităm. Sau citim. Desenăm. Visăm. Chiar și cu această scriere, fără de care puteți trăi chiar și mai bine decât citindu-o, este aceeași situație. Nu este suficient că ne înșeală simțurile, episodul de mai sus, ne confirmă încă o dată, că totul despre noi, se depozitează undeva. Iar un arhivar, un robot neînsuflețit, le pune pe căprării. Ați numărat într-un an calendaristic, câte fotografii trimiteți, primiți, vizualizați sau împărțiți cu prietenii? Cineva a facut-o. 30.500. Într-un singur an. Și nu este vreo personalitate media. Iar altcineva care își ștersese un anumit cont de socializare, și-a găsit fotografiile disponibile, la trei ani de la ștergerea contului. Deci? Unde se duc fotografiile noastre când nu mai sunt?

Securitatea cea nouă pe care o alimentăm cu bună știință, este una reală. Fie că este vorba de pornirea microfonului de la dușmanul din buzunar ori din geantă, identificare facială, cenzură a anumitor cuvinte, ori ce a mai născocit lumea, cantitatea mare de informație, despre mine, despre tine, ori despre noi, se adună.

Mulți nu sunt îngrijorați de asta, simțind că nu au nimic de ascuns. De ce să îmi fac griji în această privință când nu fac ceva greșit?

Confundăm confidențialitatea cu intimitatea. Cu dreptul meu de a fi „eu”, așa cum mă iubește Dumnezeu. Știu eu, și ceilalți din casă știu, ce fac în baie, dar închid totuși ușa. Pentru că îmi respect pe cei de aproape. Deși comparația este una vulgară, lucrurile așa stau și în viață. Un trecut asumat, știe Dumnezeu cât de mult sau puțin pocăit, este doar al meu. Indiferent dacă sunt persoană publică sau ba. Și nu este vorba de păstrarea intimității personale, ci de respectarea demnității umane.

Securitatea cea veche te ierta. Societatea și noi, Biserica l-am iertat pe Vlădica Pimen. Însă, pe noi, social media nu ne va ierta niciodată. Indiferent câtă pocăință vom face.

Dacă nu ne îngrijorează, acest aspect al noii securități, ar trebui măcar să ne preocupe demnitatea noastră. Chiar și la modul informațional. Nu în modul teoriilor conspiraționiste. Ci doar la felul în care securiștii ne suntem chiar noi. Și nu facem mare lucru să schimbăm ceva. Ne completăm dosarul constant. Zi de zi. Conștienți. Implicați. Cu zâmbetul pe buze și cu sentimentul că am făcut cel puțin pentru astăzi, un lucru bun.

Astăzi, nu mai privim, fotografiem. Nu mai ascultăm, înregistrăm. Nu mai scriem, postăm. Atât.